Premiile Gopo. Gânduri post festum

     Cea de a opta ediţie a premiilor Gopo s-a încheiat cu victoria covârşitoare (9 trofee) a filmului Poziţia copilului. Cu excepţia premiilor pentru costume, muzică si pentru machiaj / coafură (care au ajuns la Domnişoara Christina), filmul lui Netzer şi-a  valorificat toate nominalizările.

Nimic nou sub soare: s-a întâmplat şi la fratele mai mare, Oscar, ca un film să fie preferatul breslei votante. Dincolo de valoarea evidentă a operei respective, pot exista şi alte cauze ale consensului. În cazul nostru ar putea fi un complex al „Ursului de aur” sau o frustrare că nici în acest an Oscarul nu ne-a băgat în seamă sau pur şi simplu comoditatea şi teama de a nu greşi ale unor votanţi care nu s-au străduit să cântărească şi valoarea contracandidaţilor. Aşa se face că puţini dintre „rivali” au mai ajuns pe podium cu un premiu (decoruri la Domestic, interpretare masculină la Câinele japonez), două (debut şi imagine pentru La limita de jos a cerului) sau trei (cele deja menţionate pentru Domnişoara Christina). Bine că juriul de nominalizări a uitat că Igor Cobileanschi a debutat în lungmetraj acum şase ani, cu filmul Tache, pentru că regizorul moldovean ar fi rămas pe dinafară şi chiar că ar fi fost nedrept. Nici aici nimic nu e nou sub soare. Ni s-a întâmplat cu ani în urmă chiar nouă un asemenea „bypass” fericit, când Mircea Mureşan a câştigat la Cannes 1966 premiul „Opera prima” când de fapt Răscoala este în filmografia lui opera a doua!  
     Din punctul de vedere al spectacolului, repetarea aceluiaşi film care este chemat pe scenă (la primele ediţii ale Premiilor Gopo, situaţia stânjenitoare era cauzată de lipsa competitorilor) induce o anume monotonie, mai ales când cei premiaţi nu sunt în sală şi în faţa publicului se prezintă un substitut de premiant. Oricât ar fi el de inteligent şi carismatic, ca în cazul Adei Solomon, până la urmă îi seacă vorbele de mulţumire. Atingem aici un subiect extrem de neplăcut: absenţa mai mult sau mai puţin motivată de la festivitatea decernării a celor nominalizaţi. În ultimii ani, ea devine o cutumă. Oare cinematografia noastră duduie atât de tare încât cineaştii respectivi nu-şi pot rupe trei ore de seară pentru a fi prezenţi la evenimentul cinematografic al breslei lor? Sau vor să spună prin absenţă că nu aparţin acestei bresle? Aici tata Oscar încetează de a mai fi un model. Sunt convinsă că nici acolo artiştii nu se iubesc între ei, se bârfesc, se invidiază şi chiar mai rău, dar în seara de gală vin cu toţii, îşi zâmbesc şi se salută politicos.  
     Tot în ceea ce priveşte faţa evenimetului numit Premiile Gopo, lucrurile par a se degrada de la an la an. Stăm bine la capitolul toalete, stăm tot mai prost la capitolul prezentatori, texte, glumiţe. Ar fi de dorit ca prezentatorii din acest an să rămână la anul acasă, iar textierii (sper că există şi nu se lasă totul la lipsa de inspiraţie a celor care urcă pe scenă) să mai deschidă o carte (fie ea enciclopedie sau dicţionar). Situaţii rizibile, situaţii penibile. E păcat de cheltuială!.