Nu demult, am văzut un scurt film, scurt, dar bine închegat încât pare îndestulător pentru o meditație (
Vremea fânuIui); și ce altceva poate să-și dorească un film bun decât să-și invite spectatorul, să-I provoace la meditație?
Acest film scurt românesc avea ca subiect cositul ― munca strângerii ierbii ce acoperă tăpșanele ardelene peste care se ridică în imagine Piatra Craiului. Film fără vorbe, film al gesturilor. O mare liniște degaja munca acelor oameni care, în interval de numai câteva zile, trebuiau să adune iarba în stoguri și în pătule pentru ca iarna vitele să aibă ce rumega. Fâșâitul ritmic al coaselor mi-a rămas în ureche, acordarea acelei orchestre de săteni ce eliminaseră, printr-o «artă» moștenită din generație în generație, gesturile inutile sau capriciile. Nu erau imagini idilice: timpul ploios, mai degrabă întunecat, oamenii îmbrăcați de fiecare zi, cu priviri de fiecare zi. Nimic spectaculos, jucat, retoric.
Sunt astfel, prin urmare, și filme care se despart cu totul de literatură, care nu conțin literatură sau «epicitate». Acest tip de cinema, pe care cred că I-am văzut întâia oară în
Pământul se cutremură al lui Visconti, este poate cel mai pur pe care îl putem înregistra în devenirea acestei arte. Școli întregi s-au revendicat a porni de la o astfel de viziune asupra cinematografului, dar mai toate au recurs până la urmă la sprijinul literaturii; Visconti însuși a devenit poate cel mai mare maestru al ecranizării marilor cărți. Fără a avea ipocrizia de a crede că cinematograful poate trăi fără subiecte, cuvinte și literatură, mărturisesc că cel puțin pentru o seară, autenticitatea acelei pelicule mi-a părut de nedepășit. Numele realizatorului acestui film e
Titus Mesaroș, unul dintre cei mai buni documentariști ai noștri.
