Încep cu ceea ce mi se pare că ar fi câştigul principal pe care-l aduce cinematografiei româneşti
Vremea zăpezilor: cuplul de scenarişti
Fănuş Neagu şi Nicolae Velea. Sigur că pot fi descoperite în scenariul filmului destule fisuri în construcţia dramaturgică (fapt pe care-I remarcă şi cronica). Pentru eliminarea lor ar fi fost nevoie de un lung proces de decantare, de experienţă, de continuitate în activitatea scenaristică.
Lumea satului, aşa cum o văd şi o descriu în
Vremea zăpezilor cei doi scriitori, respiră fiorul vieţii autentice. După conflicte contrafăcute (ca acelea din
Sărutul sau
Merii sălbatici), după ce repertoriul studioului era pe cale să ne convingă că singura problemă a satului românesc contemporan ar fi emanciparea femeii, Fănuş Neagu şi Nicolae Velea pătrund, nu ca musafiri, ci ca buni cunoscători, în viaţa de la ţară, dezvăluindu-ne aspecte variate, tipologii interesante. Sigur că punctul de plecare al naraţiunii (furtul unor vaci) poate fi un prilej de referiri maliţioase. Dar
Vremea zăpezilor nu rămâne la acest punct. Investigaţia socială şi umană, făcută cu un dezvoltat simţ al observaţiei, a transformat filmul în altceva decât o simplă dramă provocată de furtul unor vaci (cum afirma, cam pripit,
Val. S. Deleanu într-o discuţie din revistă).
Se mai întâmplă ceva în film. Şi acest «ceva» nu e lipsit de importanţă. Limbajul folosit de eroii
Vremii zăpezilor este de acolo, are culoare, este nuanţat şi frazat ca în vorbirea populară, are câtă poezie trebuie şi cât pitoresc e necesar. După
Titus Popovici şi
Eugen Barbu, scriitorii-scenarişti ai
Vremii zăpezilor îşi dovedesc certa înclinaţie spre dialogul specific mediului pe care-I descriu, spre textul lipsit de literaturizare.
Păcat că filmul
Vremea zăpezilor nu l-a găsit pe regizorul Gheorghe Naghi total eliberat de formulele cinematografice greoaie, declarative, uneori foarte teatrale, pe care le practicase mai înainte (în ecranizările Caragiale şi în
Lumină de iulie). Fiindcă acest alt Naghi (poate cel adevărat) ne-a demonstrat că atunci când nu e crispat, impersonal, indiferent, poate da lucrări cinematografice de calitate. Cu
Vremea zăpezilor a făcut doar un pas. A rămas încă legat de cinematograful pe care-I practicase, mai ales în scenele de interior. Dar împreună cu operatorul
Nicu Stan a ştiut să redea foarte bine atmosfera satului, clar-obscurul bălţii şi să surprindă ceva din fiorul unei existenţe sfârşite tragic (cea a lui Achim). Naghi şi-a alcătuit în general şi o bună distribuţie. Alături de
Ştefan Mihăilescu-Brăila, de
Ilarion Ciobanu şi
Sebastian Papaiani care confirmă calităţi ştiute,
Monica Ghiuţă este o prezenţă bine venită pentru autenticitatea filmului (unele inabilităţi de joc şi o frazare cam literară a textului ţin de inerentele scăderi ale unui debut). Regizorul a fost atent şi cu planul al doilea, a ştiut să-I coloreze.
Constantin Rauţchi, Alexandru Lungu,
Colea Răutu,
Vasilica Tastaman,
Draga Olteanu,
Matei Alexandru devin, din simple apariţii, personaje viabile. lulia Vraca dovedeşte o reală înclinaţie spre eroine feminine stranii. Credem însă că Naghi a greşit (şi la unul din rolurile principale) distribuindu-I pe
Toma Caragiu în Achim. Actorului i se cere cu totul altceva decât jucase până atunci şi cam de la jumătatea filmului el transformă drama adevărată a lui Achim în melodramă, cu grimase şi strigăte de prisos.
