​„Pistruiatul” deschizător de drum

     Erau în sală părinți cu copii. Copii de toate vârstele. Bunici n-am zărit. Probabil că duminică dimineața când am văzut filmul lui Francisc Munteanu în haina lui cea noua — trei părți, varianta color, ecran lat, remontat la Buftea după serialul tv de succes — buni­cii erau la piață. Păcat! S-ar fi bucurat și ei, odată cu nepoata între 3 și 13 ani (ba chiar mai răsăriți), care, între peripețiile lui Delon (medalion „Patria”) și cele ale Brigittei Bar­dot și Jeannei Moreau din Viva Maria (alături, pe bulevard) le-au preferat pe cele ale pistru­iatului nostru simpatic foc, jucat cu haz, aplomb și firesc. Ceea ce nu-i de ici de colo nici ca rivalitate a actorului-copil de atunci (Costel Băloiu, poate acum tată și ei) cu ma­rile vedete de ieri și de azi ale cinema-ului mondial. Și nici că rezistența în timp față de el însuși, serialul transmis pe micul ecran, în urmă cu mulți ani, care ținea interesul, săptă­mână de săptămână, al multor copii de toate vârstele, copii care astăzi etc. etc.
     Acestea fiind zise, m-am bucurat și am intrat cu plăcere în joc. În jocul numit „de ce revedem aceste filme”, de ce remontăm, pen­tru ochi contemporani, succesele „omolo­gate” (vezi Toate pânzele sus); de ce pe unele nu le privim ca pe simple remake-uri. Cu in­dulgență si nostalgie, ci ca spectacole ce rezistă comparației, analizei, exigenței. Un joc serios, ca orice joc, care în copilărie se cheamă joacă, iar la maturitate, artă. Adică tot fantezie, dar și rigoare, regula jocului, respectiv legea genului: gen care, aici, poartă numele filmului de aventuri. Developat, ca acțiune în ajunul insurecției, războiul, deci, și rezistența din unghiul unui copil. Dar un copil participant activ la luptă, care devine într-un fel ilegalist („ce-i aceea ilegalist, tată?”, își întreabă el părintele comunist, alături de care întâmplarea — ba nu, fireasca ne­cesitate — a va aduce în aceeași acțiune te­merară). Gravitatea momentului istoric și candoarea vârstei — contrast de ajuns de exploatat cinematografic, dacă n-ar fi să amintim decât două seriale tv reușite ca Fata de pe strada Florilor și recentul Cântec în zori. Pe atunci, însă, Pistruiatul deschidea o cale, fără crăpările începutului, cu o anume degajare față de importanța temei — drept care i s-a și reproșat o oarecare superficialitate. Doar că s-a omis că adevărata temă este tocmai trecerea copilului de la joacă de-a hoții și vardiștii la realitatea dură a războiului, cu hăitu­iala Siguranței care-I pune pe puști în situația de a ști să acționeze, să se debaraseze de ur­măritori, să le dejoace planurile până la a reuși să treacă pe sub nasul hitleriștilor arme destinate insurgenților. Ca în orice serial de aventuri pentru copii sunt aglomerate, în genul basmului, toate peripețiile, mai credibile ori mai puțin credibile, prin care trec eroii, în cazul nostru un năstrușnic Gavroche autoh­ton, capabil să-l tragă pe sfoara pe însuși șe­ful Siguranței. Ca prin farmec, când puștiul se află la mare ananghie, fluieră odată scurt și spre satisfacția piticilor din sală apare „Calul” năzdrăvan, (chiar Calu se cheamă câinele lup, extraordinar dresat) care șterpelește de pe sârma o cămașă salvatoare pentru evadat, pune pe fugă un copoi al Siguranței ori pla­sează sub burta unei mitraliere inamice gre­nada care explodează exact la timp ca să se poată salva Cal și călăreț — alias câine și pis­truiat, într-o antantă perfectă. O cascadă de întâmplări — unele greu de imaginat care au pus — se vede — la încercare toată inventivitatea povestitorului (scenarist și regizor, și el în perfectă înțelegere) și — mai ales —pe cea a micului interpret. Un copil deloc stin­gherit de aparat nici când apare în prim plan cu nasul plin de pistrui și privirea poznașă, replica isteață, nici când se zărește în plan general escaladând ca o pisică zidul fabricii de cărămizi. Decor bine găsit, decor ce joacă în dramă — pentru că dramatic sfârșește prietenia copilului cu ofițerul comunist salvat de el, dar ucis de fasciști în preziua Eliberării orașului. Moment dificil pentru micul inter­pret, durere și disperare laolaltă, pe care Costel Băloiu îl joacă sincer, cu emoție, așa cum sincer, și de aceea emoționant, își sus­ține tot rolul parcă scris anume pentru un puști isteț, ingenios în toate ocaziile, stand să se descurce bine și cu ajutorul dialogului și, evident, al regizorului, care l-a pilotat cu dra­goste și înțelegere a vârstei. Un personaj fi­resc, și ca replicant ager al capcanelor întinse de anchetatori hârșiți în meserie (cei doi comisari superiori interpretați cu haz de György Kovács și Zephi Alșec) cât și în cele mai neprevăzute situații de război (transpor­tarea armelor cu ajutorul unui coșciug, către fabrica-refugiu).
     Mai reușită decât țesătura de aventuri — câteodată naivă, cum spuneam, dar în legea ge­nului — la acest tri-film mi s-a părut hazul si­tuațiilor și al dialogului. Comicul din această poveste grava. Nu cred că Francisc Mun­teanu a mai adunat ulterior, cu atâta sponta­neitate și nonșalanță, atâtea poante la un loc — câte face și spune Pistruiatul ghiduș —, nici măcar în comediile cu adresa expresă.
     Și acum să revenim puțin la alte legi ale genului de aventuri. Una din ele: neprevăzu­tul. Prezent suficient în film și bine dozat, de la coincidența ca omul de legătură într-o ac­țiune să fie chiar Pistruiatul, fiul muncitorului ce preia imprimatorul — până la surpriza cu transportarea armelor într-un coșciug, pe sub nasul nemților sau la manifestele aflate în ghiozdanul de care se sprijină comisarul șef cât p-aci să-l desfacă, noroc cu un telefon etc. etc. Altă lege nescrisă a filmului de aven­turi: personajul atașant, simpatic. Fără el, aventura ori șarada polițistă rămân ecuații co­rect rezolvate, cu eliminarea pe rând a necu­noscutului dar operație tehnica, uscată ca un fel de Maigret fără Maigret. Ce-ar fi în­semnat Pistruiatul fără năzdrăvanul roșcovan cu pistrui simpatici? O aventura de război, ca oricare alta dintre miile de pelicule văzute uitate instantant.... Farmecul micului inter­pret pune în valoare farmecul personajului scris și regizat de Francisc Munteanu și filmat cu căldura de un regretat operator, Va­sile Oglindă, împreună cu Valentin Ducaru.
     Filmul mai are două focare simpatetice: un Sergiu Nicolaescu de o irezistibilă forță, căldură față de copil, farmec viril. Priviri de star ce trec rampa și ecranul. Surâs amar de erou ce nu va apuca bucuria victoriei. Gest hotărât, de combatant familiarizat cu riscul, dar și cu prudența ilegalității. Rol parcă anume scris pentru Sergiu Nicolaescu, cum tot anume — mănușa potrivită — a fost tatăl Pistruiatului încredințat lui Vistrian Roman. Franchețe, sinceritate, râs sănătos, tandrețe învăluită în ușoară ironie, față de băiatul care vrea să le știe pe toate, până când tată și fiu se întâlnesc pe aceeași baricadă și își zâmbesc cu înțele­gere superioară, complicitatea bărbătească. Între ei, îngrijorată, așa cum numai o mama poate fi, Margareta Pogonat. În momentele de acțiune eroică, un cor bărbătesc (muzica Horia Moculescu) murmură un cântec brav de rezistență, cântec ce se amplifică, în final, cu voci puternice, victorioase.