Dacă realizatorii de la studioul „Sahiafilm” n-ar fi avut iniţiativa unei proiecţii−dialog cu presa, informaţia criticilor, asupra producţiei recente de documentare ar fi rămas desigur precară. Impresia că există un mare decalaj între evenimentele României post−revoluţionare şi reflectarea lor în filmele documentare nu aparţinea numai presei noastre, ci şi celei străine. În toamna trecută, în timpul unei conferinţe de presă din programul Festivalului internaţional de la Nyon, care a consacrat o amplă retrospectivă documentarului românesc, cronicarul prestigioasei reviste franceze „Quinzaine littéraire” acuza lipsa de reacţie a cineaştilor noştri în faţa unor subiecte care ar trebui să-i frământe: nenumăratele cămine de handicapaţi şi mizeria acestora, episoadele dramatice din 13−15 iunie etc. La explicaţiile celor câţiva regizori prezenţi care invocau slaba dotare tehnică a studioului şi lipsa peliculei, ziaristul francez şi-a retras acuzaţiile, dar a ţinut să semnaleze un pericol: cineaşti din alte ţări vor trata aceste teme de mare interes şi-şi vor plasa peliculele înaintea noastră pe reţelele de televiziune din toată lumea. Ceea ce, parţial, s-a şi produs.
Că nu este totul pierdut ne-au demonstrat însă realizatorii de la „Sahiafilm” cu selecţia lor de filme recente. Bineînţeles că ei nu puteau rămâne indiferenţi la convulsiile societăţii noastre post−revoluţionare. Acestea sunt consemnate, în ordine cronologică, în
1990 — un an ceva mai lung de
Ada Pistiner, film ce conţine documente interesante despre cele mai importante manifestaţii ale anulul trecut.
Felicia Cernăianu, autoarea superbului film
Maria lu' Pascu, abandonează registruI poetic, atât de specific profilului său de autor, pentru a aborda reportericeşte, în
Pământul şi ţăranii lui un subiect, de asemenea generator de mari dispute: redistribuirea terenurilor agricole. O temă de un atât de acut, şi uneori dureros interes, la care, cu siguranţă, regizoarea va mai reveni. Infernul supravieţuirii în hiper−poluatul oraş Copşa Mică este zugrăvit în impresionanta peliculă
Apocalips '90 de
Viorel Branea. Extrem de interesant este şi subiectul abordat de Anita Gîrbea în
Lăcaşul zeilor muţi: abuzurile comise în psihiatria noastră în perioada dictaturii comuniste. Halucinantul univers al spitalelor de psihiatrie, pentru prima oară descris cu amploare într-un documentar românesc, o fascinează pe autoarea care se apropie cu emoţie de victimele coşmarului prin care am trecut. Oricum, filmul merită semnalat şi pentru eforturile sale de înnoire a limbajului. Un alt realizator ce face vizibile încercări de primenire stilistică este Ştefan Gladin.
Să facem totul este un izbutit pamflet politic, foarte bine ritmat, folosind cu ingeniozitate materiale de arhivă ce consemnează contactele lui Ceauşescu cu importante personaje politice din întreaga lume. Tot pe o investigare arhivistica îşi întemeiază demersul artistic şi realizatorii Eric Nussbaum şi Gabriela lonescu, semnatarii
Reportajului despre reporter, un portret al faimosului jurnalist care a fost Brunea−Fox. Tema, până nu demult tabu, a religiei este recuperată în
Lumină din lumină de Paul Orza. Cu acelaşi efort de recuperare loana Holban filmează în
Sus la poarta raiului obiceiuri de Crăciun din Maramureş, recurgând însă prea mult la mizanscenă în detrimentul autenticităţii.
Din păcate nu avem spaţiu pentru a reveni la o analiză mai atentă a mutaţiilor artistice produse în filmul nostru documentar (
vezi nr. 3/1991). Ele sunt însă evidente şi se vor contura şi mai clar, în viitor. Este limpede însă că realizatorii apelează acum la o abordare mai directă a actualităţii renunţând la acele atât de abundente comentarii specifice creaţiei dinainte. Selecţia de filme propusă ne-a risipit întrucâtva temerile: realizatorii privesc atent transformările din societatea noastră şi sunt apţi să le consemneze şi să le analizeze. Problemele lor ţin, este evident, de atât de banalul, dar determinantul cadru organizatoric. Mult prea centralizatul sistem al cinematografiei noastre şi lipsa acută de materiale au împiedicat până acum reacţia promptă la atât de spectaculoasele evenimente politice şi sociale. Se cuvine lansat un SOS. În fond, documentele acestei perioade au, trebuie să aibă statutul de film de patrimoniu. Să sperăm că în noua formulă de organizare pe care şi-au ales-o realizatorii regia autonomă „Sahiafilm”, documentarul nostru va putea progresa.
