Rulează în aceste zile în Capitală documentarul de lung metraj
O nuntă cum n-a mai fost, realizat de Casa de filme „București", în colaborare cu Studioul „Alexandru Sahia”. Este un film, dedicat primului Festival internațional de folclor, București 1969.
Evenimentul, atât prin proporțiile sale, cât și prin valoarea artistică a formațiilor participante, a fost remarcabil. Timp de câteva zile, pe mai multe scene în același timp, sute de dansatori și cântăreți populari din peste 20 de țări au etalat frumuseți străvechi ale artei muzicale și coregrafice și ale portului popular din cele mai diferite părți ale globului. Zeci de mii de spectatori au asistat la spectacole și la impresionanta paradă desfășurată pe străzile orașului în ultima zi a festivalului. Tema festivalului și a colocviului științific care a avut loc în aceleași zile ― Ce soartă au tradițiile folclorice în condițiile societății moderne? — a fost supusă astfel, implicit, unui referendum, unei ample confruntări publice. Țară aflată în impetuos proces de dezvoltare social-economică și, în același timp, deținătoare a unor tradiții folclorice de o rară bogăție și varietate, România oferea un cadru ideal pentru această dezbatere.
Realizatorii filmului aveau la dispoziție un material imens și, mai mult decât atât, o idee organizatoare, o pasionantă idee oferită de însuși subiectul colocviului și festivalului internațional de folclor.
Din păcate, ceea ce s-a valorificat pe peliculă reprezintă mult prea puțin. În pofida duratei filmului — reamintim că este vorba de un lung metraj — în pofida mijloacelor materiale generos alocate, și a unor eforturi fără îndoială mari din partea celor zece operatori care au colaborat la luarea imaginilor, în ultimă instanță nu rezultă decât o ilustrație trenantă, o succesiune de cadre alăturate care nu conduc nicăieri.
De câte experiențe mai este nevoie pentru a convinge regizorii Studioului „Al. Sahia” că a fi autor însemnează să ai ceva de spus, însemnează să ai un punct de vedere asupra evenimentului pe care-l prezinți, un punct de vedere care să depășească pe cel al trecătorului oarecare, la care ajung doar imagini disparate și întâmplătoare? Desigur, într-un dosar există un număr de pagini dactilografiate reprezentând scenariul filmului, așa cum pe generic apar numele a doi scenariști (
Mirel Ilieșiu și Eugen Popiță) și trei regizori (Mirel Ilieșiu, Eugen Popiță și Eugenia Gutu), dar ceea ce-i lipsește filmului pentru a fi film este tocmai scenariul și regia. Ca și în cazul altor producții dedicate, de-a lungul anilor, artei de studioul „Sahia” (acum în colaborare și cu „București”) suntem nevoiți să repetăm axiome. Oricât de interesant ar fi un spectacol văzut din sală, el devine plictisitor pe ecran dacă nu este re-creat de cineast. Oricât ce spectaculoasă ar fi o competiție folclorică internațională, transpunerea ei pe ecran pretinde ca filmările să aibă un fir călăuzitor, un nucleu ideatic, limpede și elevat, care să permită apoi structurarea organică a elementelor, să aibă „în ultimă instanță ceea ce se cheamă stil. Fără așa ceva, kilometrii de peliculă consumată sunt zadarnici.
Un documentar de cel mai viu interes consacrat Festivalului de folclor Bucuresti 1969, — un documentar pe care această manifestare îl merita pe deplin — s-ar fi putut naște pornind chiar de la subiectul colocviului și al festivalului, pe care acum doar comentariul filmului (autor Paul Anghel) îl amintește în câteva rânduri, fără a fi și susținut însă, și, de imagini. Ar fi putut fi un film de dezbatere pornind de la un material românesc aflat oricând la îndemână, de la un sat oarecare din Oaș, de pildă, sau din Bucovina, și amplificându-l în continuare cu întreaga argumentație oferită pe parcursul desfășurării festivalului. Ar fi putut fi o geografie a artei populare. Ar fi putut fi, pe altă linie, un film de reportaj, de surprindere a suflului cotidian, a reacțiilor și contactelor umane prilejuite de o asemenea manifestare internațională. Ar fi putut fi măcar un film spectaculos pur și simplu, axat fie și pe ideea enunțată de titlul actual: o nuntă românească la care să participe invitați din diferite țări. În locul uneia sau alteia din multele căi posibile, am asistat la o demarare promițătoare de cinci minute —în pregeneric — urmată de ceea ce, după reușita din
Tradiții — sau
Acasă la Neculai Popa, credeam că a fost depășit definitiv.
Așa cum spunea deosebit de plastic cineva după vizionarea filmului, raportul dintre festival și ecranizarea sa este asemenea unui roman pe care editura l-ar prezenta cititorului sub forma culegerii tipografice răsturnate undeva, cu toate literele amestecate.
