Cronica muzicii de film
Oricine, la întrebarea: „ce fel de muzică se potrivește unui film inspirat de basmele românești?", ar răspunde, mai mult ca sigur: fie folclor autentic, fie pagini din creația acelora dintre compozitorii noștri contemporani care i-au filtrat, într-o manieră personală, esențele.
Gopo însă — nefiind
oricine! — a optat pentru... muzica ușoară. Ultima soluție la care s-ar fi putut gândi cineva... Desigur, cineva care nu-I cunoaște pe regizor și filmele sale — căci, altminteri, nimic nu apare mai firesc decât acest
Rămășagul, basm cinematografic sui generis, în formă de musical. Înainte de toate, pentru că ridicarea cultivării anacronismului la rangul de metodă artistică generatoare și de haz, dar și de înțelesuri adânci, își află aici corespondentul sonor ideal. Dacă Eugen Rotaru, cu binecunoscutu-i meșteșug și inepuizabila-i fantezie, a turnat ideile lui Gopo în versuri sensibile,
Marius Țeicu le-a făcut să cânte la unison cu imaginea. Iar demersul compozitorului este departe de a se rezuma doar la o simplă înșiruire de șlagăre (deși, să fim cinstiți: nici așa ceva n-ar fi chiar de ici-de colo, căci șlagărele nu se găsesc chiar pe toate drumurile!). Firește, spectatorul pleacă din sala de cinematograf fredonând:
Inimaginabil, sau
Ridică-ți ochii, privește cerul, sau
Dac-ai știi cât te iubesc, sau... sau... Mai cu seamă că melodiile sunt puse în valoare de către doi dintre cei mai îndrăgiți cântăreți ai genului — Mirabela Dauer și Aurelian Andreescu în timp ce pe o a treia — Angela Similea — publicul o poate și vedea: ea este (deloc complexată sau handicapată de compania atâtor mari actori alături de care joacă) frumoasa Zână Bună. Dar, cum spuneam, dincolo de farmecul cântecelor lui Marius Țeicu (farmec produs, ca întotdeauna, de o turnură aparte a melodiei, de ritmul antrenant și de o orchestrație care caută să evite locurile comune), partitura filmului
Rămășagul incintă și prin adecvarea momentelor „de atmosferă” sau a comentariilor acțiunii; exemplar este, la acest ultim capitol, modul în care muzica (aici, cu oarecare iz folcloric) îl urmărește pe Moș, dialogând chiar cu el, pe parcursul căutării înfrigurate a unei ascunzători pentru „punguța cu doi bani".
Cel mai bun semn care vorbește despre calitatea muzicii în filmul acesta îl constituie, în cele din urmă, faptul că nici măcar o singură dată spectatorul nu-și spune, excedat: „Iar cântă ăștia?!” — așa cum din păcate se mai întâmplă, nu arareori și nu la cele mai slabe dintre peliculele de ieri și de azi, fie ele muzicale ori musical-uri. Meritul realizării unei atât de fericite simbioze a sunetului cu imaginea este însă, desigur, împărțit de compozitor cu regizorul
Rămășagului.