Într-un moment de grație și inspirație, «Vârstele peliculei» ale lui
Teodor Caranfil ni i-a adus pe
Blaier și
Vaeni în studio, punându-le sub priviri un film care abia așa, în acest context devenea un film pasionant:
Ora H — debutul lui Blaier (zis și Andrei), ca regizor și debutul lui Vaeni (zis și Costică) pe platou, ca actor. În urmă cu 20 de ani, Andrei Blaier I-a luat de pe scara unui tramvai pe acest Costică V, puștan care alerga la un antrenament de box, și i-a spus: «Vino să joci în filmul meu, ești mutra care-mi trebuie»... A fost suficientă declanșarea acestei amintiri ca, deodată, cei doi prieteni să intre într-un scenariu admirabil, plin de căldură spontaneitate, cum rar am văzut — fie vorba între noi — între regizorii noștri. Sub cele câteva anecdote inerente producției de filme, jucau limpede mari gingășii și solidarități. Sub vorbele sobre și stingherite de pudoare licărea lumina calmă a unei prietenii puternice și solide, lipsită de gând rău, meschinării și urât. Cei doi regizori — fără să cadă în pitoresc sau sentimente de paradă — se tratau cu o seriozitate care iradia acea bunătate, acea inteligență a sufletelor dotate, mai presus de orice artificiu, fie el de geniu, al artei. Merită spus că acele clipe au fost atât de frumoase încât chiar filmele celor doi căpătau, în ochiul nostru, o altă dimensiune. Poate că n-ar fi rău ca într-unul din viitoarele lor scenarii, Blaier și Vaeni să nu rateze reinventarea unei asemenea scene de înaltă calitate etică, cum — să recunoaștem și asta — nu prea întâlnești în ficțiunile filmelor noastre de mult mai lung metraj.
