Puține filme românești au rimat în lansare cu realitatea politică a zilei. Filmul lui Șerban Marinescu Magnatul evocă lupta pentru puterea politică, tensiunea campaniei electorale în care se lansează un român venit din America, dar și mașinațiile ce vizeaza averea, poziția și, în ultimă instanță, viața unui magnat al mass-media.
Mai mult, roata mare a istoriei se intersectează cu aceea mai mică a destinului unei personalități considerate de mare rectitudine morală ce are câteva secrete ce-i determină evoluția și provoacă seisme în mass-media.
„Votați-l pe Gheorghe Dinică!” ar trebui să arate un afiș al filmului. Gheorghe Dinică este personajul românului nouveau riche, ce vine din America, dar nu prea cunoaște toate dedesubturile vieții politice dâmbovițene. Carismatic și înconjurat de „eminențe cenușii”, personajul Manasia conduce și un partid social-liberal. Câștigarea unui ziar important de partea, lui ar însemna un mare pas spre victoria în alegeri. Mircea Moraru este personajul carismatic care conduce un imperiu media ― radio, presă, televiziuni ― condus fără sentimentalism în spiritul pragmatic ce-i permite echidistanța față de forțele politice. În același timp, „magnatul” este corodat de propriile secrete de familie care îi alungă dragostea fiicei, respectul fratelui sau înțelegerea surorii. Un diagnostic care este presupus manipulat îi distruge omnipotența socială și echilibrul interior. Dar acest verdict rămâne sub semnul întrebării, și aici suspansul filmic intră în drepturile lui, pentru a propune spectatorului întrebarea: diagnosticul este comandat politic sau diagnosticul este un malpraxis sau este purul adevăr care-l trimite pe magnat spre neființă?
Filmul Magnatul nu este doar o frescă a realității contemporane. Autorii folosesc inspirat sugestia pentru a lăsa loc liber meditației spectatorului. Dedicat prezentului cu haosul său fierbinte, cu războiul electoral în floare, Magnatul este și manifestul unei generații care vede România cu alți ochi, care sesisează dramele, la orice nivel și vârstă, fără a avea nevoie de cârje melodramatice.
Machiavelici sau derizorii, patetici sau doar marionete ce se vând pe bani buni, sensibili, dar fără să știe adevăratele căi de comunicare între generații, personajele filmului Magnatul nu au cum să se asemene cu cei din viața reală. Diferențele îi marchează și mult mai carismatic mi se pare un președinte potențial ca Gheorghe Dinică sau o „eminență cenușie” ca Horațiu Mălăele. După cum nici un magnat din presa română nu are forța și masivitatea lui Dorel Vișan, al cărui consum interior rimează de multe ori cu câteva nefericite întâmplări petrecute în realitate.
Dincolo de aparențele unui film politic, se desfășoară o tensionată dramă umană, ale cărei coordonate pun în joc repere morale de mare profunzime. Consecințele acestei drame îl pot face pe spectator să-și reevalueze propriile opțiuni. Fiindcă, așa cum spune un personaj din film, „nu-mi pare rău că mor, îmi pare rău că n-am știut să trăiesc!” Or, această replică poate urmări spectatorul și în afara sălii de cinematograf. Și câte filme de astăzi ne pot urmări cu un gând, o imagine sau un gest de neuitat?(...)
