Așadar, avem şi noi o superproducție, un kolossal panoramic, stereofonic, kodak-eastman color. Aşadar, a bătut ceasul ca să vedem şi pe dulcile plaiuri moldovene, sau pe țărmul sever al Dobrogei, cum se rostogoleşte călărimea în smârcuri, cum trag pedestraşii cu arcul şi izbesc cu paloşul, sau se dau de-a dura străpunși de săgeată. Îmbrăcati în straie medieval multicolore, toate culorile, mii şi mii de oşteni şi mercenari evoluează în cavalcade repezi şi întinse, gâfâie sub soarele aprins, în lupte simultane şi sub o strategie (regizorală) desfăşurată pe numeroase văi şi dealuri. Salve de artilerie cu ghiulele, fum de făclii în noapte, un conac incendiat, suliți, pumnale, rădvane, harnaşamente. Mazurci şi poloneze semețe (baletul Operei Române în păr), lascive dansuri de cort oriental, hore largi, echitație căzăcească. Cinci limbi, româna, polona, tătara (?), rusa și a lui Ion Besoiu. O dragoste strâmbă, o dragoste dreaptă, doi protagonişti diletanți, inexpresivi şi mâhniți…
Pesemne că ne-a fost hărăzit să facem şi experiența asta, și am făcut-o. Am dezdoit mlădiosul grai sadovenian, delicata poveste a Şoimăreştilor, am întins-o ca pe o piele de tobă şi am lipit pe ea abțibilduri trase din
Şeherazada, din
Cartagina în flăcări, din
Cei trei muşchetari (nu sunt, oare, tot trei prietenii
din
Neamul Şoimăreştilor?). Ca să ne aducem, totuși, aminte despre ce e vorba, am picurat câțiva stropi de „culoare locală", uşor o.n.t.-istă : o poiană a narciselor, Marea Neagră, Carpaţii răsăriteni, mânăstirile… L-am amestecat pe D'Artagnan şi pe Aramis cu Tudor Şoimaru, pe Athos cu Simion Bârnovă, pe Bourvil cu Dem. Rădulescu-Bibanu... Dar ce însemnătate au toate acestea ? Am realizat,în fine, superproduc ţia, şi pace bună.
Dar, cu toată părerea de rău pentru soarta cinematografică a lui Sadoveanu şi a povestirii sale, pentru paginile de evocare a istoriei noastre zbuciumate, pentru peisajul moldovenesc, pentru cei câțiva actori de prestigiu din cast-ul filmului — care oricum îşi păstrează intactă valoarea intrinsecă, obiectivă — nedumerirea cea mai vie, şi în acelaşi timp melancolică, ne-a trezit-o
Mircea Drăgan, regizorul. Îl cunoşteam ca autor al
Setei şi al
Lupenilor 29, filme de o certă angajare intelectuală şi emotivă, de o anumită profunzime şi probitate cinematografică. Atunci, cum să ne explicăm această subită pierdere de busolă ? Suntem gata să credem că Drăgan şi-a început lucrul ,cu buna intenție de a înnobila superproducția, de a-i folosi resursele şi mijloacele pentru a obține tonuri mai grave, imagini .mai pline de semnificație, cu un cuvînt, de a face artă. Din păcate, n-a reuşit să stăpânească stihiile acestui „gen", iar ele şi-au întors tăișul împovriva generozității sale estetice. La o analiză atentă, însă, observăm că nu se putea întâmpla altfel : „legile genului" sunt de fier şi mijloacele lui de expresie — deocamdată — par insuficient elaborate, neşlefuite, în sensul artei.
Am învățat încă din clasele primare că nu se pot aduna ,mesele cu scaunele. O aritmetică la fel de elementară stabileşte neta disociere între industria cinematografică şi arta filmului (acest dublu aspect a fost teoretizat cu destulă claritate de Moussinac şi de Luigi Chiarini). Or, superproducția aparține hotărât seriei de produse industriale, ea nu are comun cu arta ,decât semnele exterioare, aparente, porțile poeziei fiindu-i închise (repetăm: cel puțin deocamdată). Nu se poate realiza o superproducție pe firul unui text clasic, fără a-l degrada. Nu poți să preiei şi să aplici reţete, locuri cinematografice comune, scheme de succes vulgar, și să fii în acelaşi timp artist. Nu e îngăduit să anulezi stilul (conţinut şi formă) unei opere literare, fără să imprimi un nou stil, echivalent — filmic, desigur — operei cinematografice. Și apoi, cine se îndeletniceşte cu superproducțiile? Cine a văzut asemenea inițiative din partea unui Renoir, a unui Visconti, a unui Ciuhrai, sau a unui Kramer, ca să nu cităm decât o parte dintre contemporani ? Nici unul dintre ei n-a ținut vreodată şi nu ține să fie confundat cu un Cecil B. de Mille (în cel mai bun caz!) sau cu Carmine Gallone. Şi, ne place să credem, nici Mircea Drăgan. Din acest simplu motiv: întâi e arta, poezia, şi numai în al doilea rând — spectaculosul. Tânărul nostru regizor, tocmai fiindcă e tânăr şi, până acum, promițător, e bine să decidă dacă vrea să fie cu adevărat artist, poet sau un oarecare spițer de rețete străine de artă, în general, şi de arta noastră națională, în special.
Totuși, oricât de severi, să fim drepți cu regizorul
Neamului Șoimăreștilor : în viziunea sa n-am identificat, cu multă uşurinț, doar clişeele stricătoare de gust (n-a lipsit, bineînțeles, nici faimoasa lovitură în cap după prealabila îndepărtare a adversarului), ci şi reminiscențe din lecția nobilă a lui Einsenstein, mai ales cea din filmele istorice. (Scena de înfruntare între boierul Stroe Orheianu şi răzeşii din Şoimăreşti, profilaţi coral pe fresca, de asemenea corală, a bisericii, nu e lipsită de expresivitate şi de valoare plastică; precum şi alte câteva scene de care nu ne aducem imediat aminte.) Dar circumstanţa nu e atenuantă; ea dovedeşte cel mult că regizorul n-a asimilat fundamental elementele şi tendinţele artei autentice a filmului şi că a acţionat doar pe bază de „reminiscenţe". O, dacă
Neamul Şoimăreştilor s-ar fi apropiat de factura unui film ca
Alexandru Nevski, cu totul altfel am fi scris aceste rânduri !...
Şi mai e ceva: Drăgan a uitat, de data aceasta, să lucreze cu actorii. Cei profesionişti s-au descurcat pe cont propriu, bine, dar fără omogenitate de ansamblu (Calboreanu, Ciubotăraşu, Dina Cocea, Colea Răutu rămân artiştii solizi şi precişi pe care-i ştim), iar diletanţii au apărut neajutaţi şi neajutoraţi (Boghiţă, Ana Maria Nicolau: palid şi inutil debut; Ioana Drăgan : cu un aport totuşi mai sensibil).
Înarmat cu sulița şi buzduganul lui Tomşa-vodă, Mircea Drăgan a încercat să înalțe, biruitoare artistic, superproducţia. Superproducţia l-a doborât, însă, pe el. Ce are de făcut ? Să mediteze asupra condiției sale de artist. A doua oară, nu vom mai putea spune că a fost un învins din prea multă generozitate și prea bune intenţii. Dar sperăm că această a doua ocazie nu se va mai ivi...
