Şi între timp, întotdeauna se întâmplă ceva între timp, la Buftea, regizoarea Elisabeta Bostan se afla la Snagov, unde îşi realiza cel de al doilea Năică care nu mai este pur şi simplu Năică, ci Năică şi barza. Dar la Snagov — unde precis nu era atât de cald, unde precis se putea face şi baie — bineînţeles că n-am mai ajuns. Am ajuns la Buftea, la post-sincronizarea filmului. Timp de 20 de minute am auzit de câte ori încap în 20 de minute: «Mamăăăă, m-a bătut Vasile! Mamă, m-a bătut, m-a bătut Va-si-le!» Cu plânsul de rigoare, cu sughiţuri, cu răguşeli şi schimbări de registru, un plâns în toată legea, pe care, însă, parcă-I mai auzisem pe undeva. În sala de înregistrare, plângând tare şi cu poftă, Silvia Chicoş îl dubla pe Năică.
Când un film se află la post-sincron, ai toate şansele, dacă ai şi timp şi răbdare, să-I înveţi pe dinafară şi să te alegi chiar şi cu obsesii. Filmul e desfăcut feliuţe subţiri, pe bucle, cum se spune, de câte o scenă, şi acea scenă şi numai ea, vine şi pleacă de pe ecran de la 5 până la 50 de ori dacă trebuie. Actorul stă în faţa ecranului şi a microfonului şi de câte ori scena revine, încearcă sincronizarea cuvântului cu mişcarea buzelor celui de pe ecran. Se încearcă până se reuşeşte, sau până se crede că s-a reuşit, pentru că la o ascultare şi privire atentă, cineva descoperă că actorul a deschis gura prea puţin pentru sunetul A să spunem, drept care sunetul a ieşit prea mic, prea înghesuit, faţă de cel presupus că ar fi trebuit să iasă din deschiderea gurii actorului de pe pânză. Chiar dacă pare comic, chiar dacă pare un fleac, realitatea este că acest fleac ajuns în faţa spectatorilor, este sesizat imediat şi etichetat: «Filmul este prost vorbit».
Deci, «Mamăă, m-a bătut Vasile!» Elisabeta Bostan mi-a povestit în timp ce bucla cu replica de mai sus se schimba cu alta în care Năică o ruga pe Maricica să-i împrumute pentru două ore pe fratele ei, ce e cu acest al doilea Năică. Filmul are 750 de metri, şi în el e vorba de peripeţiile lui Năică întru găsirea unei berze care să-i aducă şi lui un frate. Am întrebat-o pe Elisabeta Bostan de ce l-a reluat pe Năică.
— Pentru că unii m-au întrebat de ce nu-I reiau... Serios vorbind, am primit foarte multe scrisori după primul
Năică, în care eram întrebată de ce nu mai fac Năici. De fapt, el şi-a creat o faimă, are o mică personalitate, care s-a impus atât în ţară cât şi peste hotare şi cred că ăsta putea să fie un motiv să mă gândesc din nou la el,
— N-a crescut prea tare între timp. Cum aţi făcut?
— Am avut noroc că n-a crescut foarte tare, e adevărat. Mi-a fost destul de frică să reiau acelaşi copil. Mai ales ca între timp făcuse şi
Globul de cristal, unde avea cu totul şi cu totul alt rol. Până la urmă însă am reuşit să-I fac să-şi regăsească primul personaj.
— Cum l-aţi readus la Năică?
— În fel şi chip... dar determinant cred că a fost faptul că l-am dus la Snagov în aceeaşi casă în care turnase
Năică şi l-am ţinut printre oamenii de acolo, îmbrăcat în costumul lui, mai bine de o săptămână, lăsându-I să trăiască ca adevărat Năică.
— Dacă l-aţi făcut pe al doilea, presupun că mai urmează.
— Da, cred că vor fi încă treisprezece...
— Aveţi curaj şi răbdare. Cu copiii se lucrează foarte greu.
— Cumplit, Am însă o echipă foarte bună, aceea de la primul
Năică.
— Totuşi Năică o să crească, vrând-nevrând.
— Un film mai pot face cu el. Pe urmă am să caut altul. Pentru
Năică am văzut 40.000 de copii, pentru
Amintiri din copilărie, 13 000. De necrezut, dar copii se găsesc foarte greu.
— De unde şi Năică şi barza.
