Când, în programul de sală la Trandafirul galben, scriitorul Eugen Barbu promitea — în numele autorilor filmului — un «al treilea episod din acest serial grefat pe revoluția din 1848», era de așteptat o schimbare: atât în concepția filmului — către coordonate diferite de cele în care-l fixaseră episoadele anterioare cât și în evoluția eroilor... Această schimbare s-a produs — cu păstrarea, însă, a „diferenței specifice” care asigură întregului serial apartenența la cel mai popular gen cinematografic: filmul de aventuri.
În privința concepției, cred că mutația survenită poate fi pusă pe seama adâncirii desemnului istoric încorporat ansamblului de fapte și idei al filmului: personaje reale — anterior abia numite (Ghica, Bălcescu, Rosetti) sau numai schițate (Bibescu) — capătă „roluri”, sunt angrenate în acțiune... Explicația stă într-o schimbare de perspectivă, inteligent sesizată de scenariu: cu cât acțiunea filmului ne apropie de marele eveniment al revoluției, cu atât mai iminentă devine aducerea în prim-plan — din planul aluziei sau din fundal — a personajelor istorice cunoscute. Desenul devine basorelief.
De aici, o consecință nu mai puțin importantă, necesitatea de-a asigura filmului un constant ritm interior — concomitent cu cel exterior... Pe măsura desfășurării spectaculoaselor răsturnări de situație, filmul se-ncarcă de-o tensiune specifică — premergătoare evenimentelor de seamă ale istoriei; într-o progresie mai totdeauna bine ritmată (și care și-ar fi gasit poate și alte accente, dacă montajul filmului s-ar fi realizat sub privirea regizorului — dispărut prematur dintre noi), întâmplările — în ciuda diversității și-a pitorescului lor — aduc cu sine acumularea unei stări „de dinainte de furtună”... În această acumulare — pe care scenariul o presupune și regia o poate săvârși cu adevărat — văd cel mai sigur semn al maturității atinse de regretatul Doru Năstase.
O evoluție pe măsură cunosc și principalele personaje implicate în acțiune: una din multiplele acțiuni — poate secundară, față de cursul ulterior al evenimentelor, dar nu mai puțin interesantă — care au pregătit mișcarea pașoptistă... Fară a-și „trăda” personalitatea, Mărgelatu — dintr-un aventurier nimerit parcă întâmplator în „tabăra celor buni” — devine un luptător social, cu acea doză de autonomie și de farmec pe care omul acțiunilor deschise și-o păstrează deopotrivă față de „conspiratori” și față de „teoreticieni”. În figura sa aspră, prea puțin luminată de zâmbet, spectatorul dedat cu ale istoriei citește o întreagă poveste — cu trimiteri către o realitate atestabilă documentar. Numeroase documente și mărturii ale vremii pot face dovada autenticității trăsăturilor — fizice și de caracter — ale acestui erou: trăsături aparținând unei structuri frecvent întâlnită în epocă și revenind cu insistență sub aspectele schimbătoare ale locului și-ale anecdoticii.
În rolul întrepridului Mărgelatu, FIorin Piersic face dovada unor calități de actor de film până la acest serial încă neprobate... Prezență multiplă în viața noastră artistică, cheltuindu-se uneori fără discernământ — dar făcând „de toate” cu aceeași superioară inconștiență a debordantului talent (dublat de plăcerea, cel puțin egală, de-a se ști privit și admirat) — Florin Piersic a mai dat viață pe ecran unor haiduci reali (Pintea) sau imaginari (Șapte-cai); dar actorul se află, încă, sub pragul de sus al posibilităților sale interpretative — abia întâlnirea cu acest rol și, într-o măsură cel puțin egală, cu regizorul Doru Năstase precipitând atingerea necesarei maturități. Pornind de la datele rolului — generos conceput de scenariștii Eugen Barbu și Nicolae-Paul Mihail —, regizorul (cu dăruirea despre care aduc mărturie toți colaboratorii săi) a știut să ceară actorului acea substanțializare a jocului care face din Mărgelatu un personaj de referință.
Nici Agatha Slătineanu nu rămâne fixată „într-o formulă”, ci — reflex al exactei intuiții psihologice a scenariștilor — evoluează spectaculos, deși în logica personjului; căci, renunțând la actorie și dedicându-se în întregime „jocului politicesc”, cruda Agatha nu-și poate refuza gustul spectacolului, drept care închipuie pentru uz propriu, un „rol” diametral opus celui jucat în societate. În virtutea acestei dedublări, organizată contrapunctic, eroina parcurge o existență „de zi” și una „de noapte” — așa cum, la alte proporții, marile personaje ale istoriei au o viață dublă, cea adevărată și cea pe care o duc în imaginația semenilor... Construit pe datele psiho-fizice ale actriței, speculându-i inteligent mobilitatea expresivă, prestanța, dinamismul, eleganța gestului și a frazării rolul Agathei cere o „poftă de joc” cum numai interpreta drăcoasei hangițe a Haiducilor putea avea... Și, într-adevăr actriță până-n vârful unghiilor, Marga Barbu reușește performanța de-a crea încă un personaj memorabil, ce se adaugă firesc acelei galerii imaginare din care ne privesc, ca niște vii portrete, Marta (din Procesul alb), Anița (din serialul citat), Gabi (din Facerea lumii) ori M-me Valsamaky-Farfara (din Bietul loanide).
Interesant de semnalat faptul că acestor două personaje — puse într-o interesantă ecuație scenaristică — filmul le datorează și modernitatea sa. În Mărgelatu, nu mai avem acel cavaler „sans peur ni reproche” care face dreptate ca-ntr-o joacă a oamenilor mari pentru cei mici; există, în acest „copil al durerii”, multă încrâncenare și, surprinzător, un dram de autoironie care dau gesturilor sale un vag frison existențial... Cât despre Agatha, așa tenebroasă cum e, păstrează un „ce” omenesc — matern, chiar când privirea i se-ndreaptă către Buză-de-Iepure — care ne-o apropie (deși, formal vorbind, personajul ar trebui să ne fie odios).
