​„Mireasma ploilor târzii” – cronică de film

     În extrem de lunga suita a filmelor realizată fără o partitură scenaristică propriu-zisă (deși a existat un abundent script), Mireasma ploilor târzii marchează, fără îndoială, un record. Nu în sensul că ar lipsi ipoteza unei teme importante (există chiar mai multe), nu ca ar fi cumva un film fără subiect (nu face parte din aceasta categorie, având o multitudine de story-uri virtuale). Dar de aici încolo — și ar mai fi vreo două trepte, înainte de decupaj și de filmare — totul ne pune în fața paradoxului unei improvizații laborioase. Atât de întârziat laborioasă e această improvizație, încât subiectul virtual cel mai captivant, care urma, să fie scenarizat, e lansat în acțiune cu aproximativ trei minute înaintea încheierii filmului fiind, după câte înțelegem, o idee de ultimă ora a regizorului, care totuși nu semnează nici nu co-semnează pe generic subiectul, nici scenarizarea sau dialogurile, nici (o no­țiune uitată) adaptarea cinematografică.
     Exact înaintea ultimelor cadre, în care, sub iminența cuvântului „sfârșit”, se enunță strict verbal ideea titlului, cu ploile târzii (strict verbal, pentru că de plouat nu plouă în film, nici devreme, nici târziu), aflăm din penultima secvență, foarte protocolară, că personajul principal, o femeie: eroina cum s-ar spune, al cărei nume nu se reține, are copii și anume trei. Dintre care primul nu e și al soțului său (acestuia îi reținem numele: Rădoi). Este al celuilalt personaj principal al filmului, Paul Vasiliu, care a iubit-o pe eroina fără nume, acum 20 de ani, dar n-a mai văzut-o de-a­tunci cum nu și-a văzut niciodată fiul, pe are nici noi nu l-am văzut până în aceasta secvență penultimă, cu scopul de a deveni între timp (el, Vasiliu) profesor doctor do­cent, șef de catedră în București. (De fapt, această peliculă nu e de competența cronicii de film, ci a unei tablete de Dumitru Solomon, poate chiar scrisă și publicată de el — „orice asemănare... fiind exclusă” — dar să încercăm a continua pe acest teren care nu ne aparține).
     „Scenariul” (propriu-zis subiectul, înecat într-un text prolix) a fost selectat printr-un concurs, pe o cale care știm că uneori a dat roade (cu concursul decisiv al regizorului). Dar dacă este cu totul îmbucurător ca prin acest procedeu să se multiplice sursele de inspirație ale cineaștilor, să se extindă cercul colaboratorilor, inclusiv cu amatori din pro­vincie, iată că uneori (cam des, fiindcă am mai văzut câștigind concursurile amatori în scenaristică de la Buftea), aceasta cale in­cognito (scenariile trimise prin poșta nu sunt nominalizate) devine un prilej favorizant de intrare în producție a amatorilor... din cine­matografie și din extensiunile ei întâmplă­toare.
     Filmul de fața devine astfel (și el) un colaj de problematici divergente, care prin ilustra­rea lor formală se anulează unele pe altele, nu fără un nefericit risc al deriziunii. Suntem în toiul lucrărilor de recoltare, într-o mare unitate agricolă, în care zorul lucrărilor de sezon e însoțit de grijile presante ale sectoru­lui zootehnic ș.a.m.d., încât, pentru început, ni se pare că de aici va izvorî tema: un sat al­tădată sărac, victimă neputincioasă a secete­lor, cu toate că e în proximitatea Dunării (proximitate care ni se relevă și ea de-abia într-un cadru din ultima șesime a filmului; fluviul filmat în chip de baltă neputând fi identificat anterior). De mult scăpat de sără­cie, satul își sapă de-abia acum un canal de irigații (altă problemă!) care canal dă însă peste o carieră de diatonită și pentonită, ce s-ar preta unei exploatări industriale: în mij­locul câmpului verde, se vede că cineaștii au descărcat, aduse cu mari sacrificii din altă parte, tone de rocă alba. lată deci încă o pro­blemă — această diatonită-pentonită exploa­tabilă industrial — care... devine (fiindcă în acest film totul devine altceva decât se do­rește) marea problemă a satului și a filmului, pentru care sunt luați oamenii de la recoltare, în plină campanie, și se întrerup lucrările la întârziatul canal de irigații. Asta, înainte de a se ajunge la alte câteva teme virtuale bifate (printre altele, o retrospectiva în retrospec­tivă, cu căutarea unei comori antice), fără a mai vorbi de revelația finală a celor trei fii, dintre care unul... etc.
     Se detașează parțial din acest context Co­lea Răutu, în rolul activistului de partid Gri­gore. Dar nu se detașează și prestația opera­torului Liviu Pojoni față de acest personaj, dacă nu cumva ideea de a vira în alb negru secvențele de retrospectivă îi aparține regizo­rului, în așa fel încât eroul apare mult mai marcat de timp atunci când era tânăr, decât este în imaginile color ale secvențelor con­temporane. Acest personaj al activistului ju­dețean provenit din sat ar fi putut fi una din­tre opțiunile realizatorilor, ca ax narativ de organizare a materialului scenaristic, prin care s-ar fi evitat și caracterul „deus ex ma­china” al aparițiilor virtualului erou. Numai prestanța actorului și elocința bine pozată a vocii sale, cu răsuciri și acute vibrante („Și voi, voi, aici?!”) nu pot însă compensa dezor­ganizarea întregului. Jocul imaginii de la co­lor la alb negru îi convine, în schimb, Mariei Ploae care reușește,îin ordinea strictei foto­genii, chiar sugestia vârstei adolescentine. Dar nu același lucru se poate spune despre decupajul și în genere regia cadrelor în care apare eroina. Dacă înțelegem că regizorului i-a fost greu sau imposibil să salveze prin fil­mare multele dialoguri de felul celor despre dubla problemă a diatonitei-pentonitei, nu mai înțelegem de ce nu izbutește nici un ca­dru firesc într-o scenă de dragoste, ca atunci când viitoarea iubită abandonată se întâlnește cu viitorul trădător al iubirii pe malul numitei bălți. În cazul tânărului militant pentru nou, Udrea, descoperitorul carierei, s-a optat pen­tru un actor consacrat în acest sens, Florin Zamfirescu, iar spre a se evita senzația repe­tării el a fost dublat. Cum însă decupajul e constant neinspirat, actorul e privat și de chip, nu numai de voce și nu e singurul per­sonaj pe care decupajul îl privează de expre­sie.
     Și așa, din bună intenție în buna intenție și din dar în dar, se ratează totul: unele cadre dinspre final atestă un anume instinct filmic regizoral și operatoricesc, dar cenușiul și ne­utrul caracterizează tot restul, câte o apariție actoricească mai puțin cunoscută e frapantă (Ion Lupu) și pare să țină de căutarea inedi­tului distribuției, prin actori obișnuiți cu apa­riții marginale, în alte filme, dar așa se ajunge, în acest film cu țărani, la o prea mare densitate a manierismelor aparteurilor tea­trale și a mimetismelor prețioase aduse de pe scena de scânduri a institutului. Ș.a.m.d.