“Matei, copil miner”: Ieşirea din iarnă

      Frumos mai încep unele dintre filmele noastre din ultima vreme! Deschideri de cadru cât pot cuprinde ochii, peisaje de un mister sumbru (Câinele japonez), altele neliniștitoare (Déjà vu). Spre deosebire de muzică, de fluxul sonor al simfoniilor care își adună pe îndelete apele, vizualitatea țâșnește de la bun început, prin toți porii peliculei și, atunci când nu este gratuită, doar spectacol pictural în sine, fără legături cu ceea ce urmează să vedem, devine bună conducătoare de emoție.

Este ceea ce se întâmplă și în filmul de debut al Alexandrei Gulea, redutabilă documentaristă cu multe premii, tânără regizoare și scenaristă cu vocație extinsă și în alte domenii (montaj, producție). Albul ocrotitor al peisajului invernal nu are nimic din monumentalitatea unei deschideri care ar vrea să ne taie, pur și simplu, răsuflarea. Splendoarea imaginii semnate de Reinhold Vorschneider capătă repede și motivat semnificația unei răscumpărări a cenușiului imediat descoperit: casele părăginite, drumurile care, parcă, nu duc nicăieri, dintr-un orășel minier uitat de Dumnezeu, poartă urmele războaielor tăcute cu istoria noastră cea de toate zilele, unele știute, altele nu. Aici trăiește Matei, copil miner, protagonistul filmului, căruia autoarea îi dezvăluie, încă din titlu, cu o duritate asumată, identitatea. Când spui miner, știi la ce să te aștepți. Când îl legi de numele unui copil, ești de două ori pregătit. Nu ne pândește promisiunea vreunei adieri a fericirii. Există în lumea cinematografului o categorie de pelicule înregimentate, din rațiuni metodologice, în cea ce se cheamă filmele unui „coming of age”, altfel spus, ale trecerii de la copilărie la vârsta adultă, ale momentului maturizării, nu de puține ori dureroase, problematice. Poveștile mediocre au nevoie de o aglomerare a epicului, de multe acțiuni, pentru a sugera tranziția, schimbarea. Alexandra Gulea izbutește acolo unde alții se încurcă în lovituri dramaturgice. Nu i se întâmplă prea multe eroului său, un puști care trăiește cu bunicul, în absența mamei plecate să muncească în străinătate. Mici trăznăi de școală, apoi unele ceva mai boacăne, ce se vor solda cu o vizită forțată la psiholog (umbra lui Antoine Doinel din Cele patru sute de lovituri nu este departe), o exmatriculare. Reacția bunicului, supradimensionată (jocul lui Remus Mărginean, excesiv în mânie, induce alunecarea pe moment în starea inconfortabilă a nefirescului, mai ales în raport cu interpretarea micului, dar atât de intuitivului Alexandru Czuli) îmboldește la fugă, idee neîndoielnic mai veche a copilului cu vise nemărturisite. Parcursul imaginat de Alexandra Gulea se sprijnă numai pe două dispozitive narative: halta la ciobanul Izidor, un popas pentru a găsi nu atât un adăpost, ci mai degrabă o căldură umană binefăcătoare, o provizie afectivă pentru viitoarea călătorie în necunoscut, într-un București nu mai puțin cenușiu decât urbea de provincie, nici respingător, nici primitor; poate, fără să-i fim noi martori, mai ostil, din moment ce băiatul și-a lăsat pe nu știm unde rucsacul (simplă neglijență scenaristică?). Ținta va fi atinsă: Muzeul de istorie naturală Antipa, pe coridoarele căruia Matei calcă în miez de noapte, așa cum se cuvine unui spațiu desprins dintr-un vis și care, deși se oferă cu generozitate, încă mai pare o prelungire a visului, cu giganticele sale schelete preistorice, cu exponatele protejate/ascunse de folii de plastic și, mai ales, cu un spirit al locului, prozaic numit custode, în fapt călăuză și înțelept care reașează în termenii vieții istoria împietrită din muzeu. Aparent, filmul își apropie, indecis, realismul magic, dar mai degrabă văd aici tresărirea unei alte realități, a visului dus până la capăt și al cărui abur va însoți eroul în întoacerea sa acasă. Un ”acasă” același și totuși diferit, fără bunicul ce avea să moară și a cărui lipsă, în mod sigur, nu va putea fi înlocuită de o mamă înstrăinată și grăbită, personaj, de altfel, expediat de dramaturgie fără nicio ezitare. Un „acasă” același și, totuși, diferit, fiul rătăcitor nemaifiind un copil. Autoarea a simțit nevoia unei intervenții în cheie parabolică a magisterului de la muzeu (Cornel Scripcaru), a cărui voce evocă impulsul ieșirii din crisalidă al omului care se voia fluture. În fapt, avem de a face cu o metaforă care o dublează pe cea din imagine, mai emoționantă: într-un decor de rămas bun al anotimpului alb, Matei desface apărătorile cu care, astă iarnă, împreună, cu bunicul, înfășurase trunchiul firav al unor copaci. Primăvara îi va găsi și pe ei mai puternici.