Revistă online editată de Uniunea Cineaștilor din România
Există, nu departe de noi, păduri cu rădăcinile înfipte în neștiute morminte. Un astfel de loc este și cel al Masacrului de la Fântâna Albă-1 aprilie 1941, evocat într-un tulburător documentar, semnat de Lucia Hossu-Longin (prezentat de curând la Institutul Cultural Român și, apoi, la TVR1).
Subiect asupra căruia autoritățile sovietice, apoi cele ucrainene, au păstrat tăcerea până în anii ’90, tragedia din 1 aprilie 1941 încă își mai așteaptă meritata pagină în istorie. Filmul cunoscutei, neobositei cineaste a ceea ce nu trebuie uitat este una dintre primele, cutremurătoare pagini. Ca de obicei, așa cum știm din Memorialul durerii, comentariul ei pare nu numai rostit, dar și scris cu sufletul la gură, deși investigațiile, munca pentru depunerea pe peliculă a mărturiilor, reconstituirilor par să fi întâmpinat multe obstacole. Și te întrebi cum ar fi putut să fie altfel, din moment ce Lucia Hossu-Longin și echipa ei nu s-au lăsat, au ținut să ajungă în preajma câtorva dintre puținii supraviețuitori ai holocaustului bucovinean, „un adevărat zid al Berlinului, recunoscut sau nu”. Documentele istorice, atâtea câte sunt, deocamdată, vor fi însoțite întotdeauna de mărturisirea zguduitoare a lui Gheorghe Sidoreac, astăzi în vârstă de 91 de ani, pe atunci abia ieșit din adolescență. Nu a uitat nimic din acea călătorie la capătul căreia visa să ajungă în „patria istorică”, după ce românii, smulși brutal de lângă ai lor, s-au trezit sub ocupația trupelor sovietice, după cedarea unui teritoriu cu trei milioane de locuitori, în urma ultimatului din iunie 1940. Localnici din 43 de comune de pe valea Siretului, două-trei mii, unii îmbrăcați în costume naționale, un impresionant cortegiu, cu steaguri, icoane, prapuri, cu năframe albe, s-au strâns pentru a da glas dorinței repatrierii. Li s-a spus că au aprobarea manifestării, dar la numai 3,5 km de graniță, la Fântâna Albă, s-a declanșat prăpădul. Într-o poiană, i-au așteptat grănicerii și a început „cositul”. Mulți răniți au fost aruncați de-a valma cu morții, în gropile săpate la repezeală. Imaginea transmisă de bătrânul interlocutor ne cutremură: „Trei zile pământul sufla”. Tragedia nu s-a oprit, însă, aici. Au urmat deportările în Kazahstan și Siberia, episoade cumplite, din a căror istorie arhivele au păstrat mărturii fotografice. Documentarul ni le restituie. Am văzut multe filme despre ororile lagărelor de exterminare, ca ziaristă am călcat pe la Auschwitz, Buchenwald, dar nicăieri nu am citit o frază ca aceea rostită, acum, de Gheorghe Sidoreac, omul care știe cum arată iadul: „Primii care mureau erau părinții, pentru că ei dădeau toată puțina lor mâncare copiilor”.
Lucia Hossu Longin despre "Masacrul de la Fanatana Alba"
