Unul dintre elementele care face pasionantă munca cercetătorului istoriei filmului în România este «misterul»: filme pierdute sau care apar subit, dar fără elemente clare de identificare, controverse de zeci de ani asupra paternităţii unor realizări, filme despre care în presa vremii se vorbeşte elogios pe parcursul realizării şi cărora li se pierde apoi urma, filme păstrate, dar care nu se suprapun deloc cu imaginea pe care ne-a lăsat-o despre ele critica epocii, prezenţa «inexplicabilă» pe genericul filmelor a unor persoane anticinematografice etc.
Pe măsură ce investigaţia ştiinţifică avansează, unele clarificări apar la lumină. Există însă şi o modă a enigmelor. Ea are două forme tipice de manifestare: pe de o parte, sunt cei care proclamă existenţa unor enigme, pentru că aşa e mai «şic», iar pe de altă parte sunt cei care fac o enigmă dintr-un lucru ştiut, pentru a putea apoi să-şi prezinte într-o lumină favorabilă calităţile detective.
Când, în 1962,
Jean Georgescu folosea în
Lanterna cu amintiri fragmente din filmul
Gogulică ceferist (găsit în Arhiva noastră sub forma unei copii de lucru), comentatorul afirma că ar fi fost vorba de lucrarea unor autori necunoscuţi. Şi avea atunci oarecari scuze. Nici Arhiva nu-i oferise date asupra realizatorilor, pentru că la acea dată nu le deţinea. Pe bună dreptate însă, în chiar anul apariţiei
Lanternei…, realizatorii «necunoscuţi» — regizorul Cornel Dumitrescu şi interpretul principal Ştefan lonescu — semnalau eroarea. Astfel filmul a putut fi datat cu precizie şi consemnat cu elementele de generic corespunzătoare. El apare ca atare în Catalogul Arhivei Naţionale din 1966, precum şi în Catalogul Federaţiei internaţionale a Arhivelor de Film.
Au mai trecut însă câţiva ani şi un alt film de montaj,
Amintiri bucureştene, foloseşte fragmente din
Gogulică ceferist şi, din nou, în 1970, comentariul susţine că «atât regizorul cât si interpreţii au rămas până azi necunoscuţi».
Dar asta n-a fost deajuns. «Enigma», odată creată, se cerea «rezolvată». Astfel citim în «Informaţia Bucureştiului» din 3 decembrie 1970, că situaţia acestui film prezintă de multă vreme «un mister pentru istoriografia filmului românesc», că «nu se ştia nimic precis, nici în ce condiţii, nici de cine, nici când a fost făcut». Aflăm apoi pe trei coloane, încă o dată, lucrurile pe. care le ştiam de mult, ceea ce n-ar fi nimic grav, dar ni se «vând» aceste «clarificări» cu candoarea celui care azi le descoperă.
Şi încă ar mai exista o scuză: dorinţa de a repeta adevăruri cunoscute, pentru a le fixa în memoria celor care le ignoră. Dar ce putem crede despre eficienţa metodei, atunci când, la cinci zile după articolul din «Informaţia Bucureştiului», la radio ni se vorbeşte din nou despre «aceI fiIm ai cărui autori sunt şi azi necunoscuţi»... Ce vor fi zicând bieţii realizatori «necunoscuţi» — care sunt bine, sănătoşi — ai acestui film realizat acum mai bine de patru decenii?...
