O maşinărie în care fiecare rotiţă e bună, o maşinărie cu toţi dinţii pinioanelor întregi, fără fisuri şi destul de bine unsă, dar cu toate axele construite prea departe unele de altele, aşa că rotiţele nu se angrenează. O maşinărie care se numeşte
Aventuri la Marea Neagră, cu un scenograf de renume, dar care nu vine la şedinţele de producţie, cu un şef de producţie care spune că n-are nevoie de aiurelile noastre în film şi cu un regizor care ne roagă:
— Faceţi tot ce puteţi, băieţi. Am încredere în voi.
Cu un coleg de profesie, Soby, care se răsteşte la mine atunci când aproape plâng de obidă, uitându-mă la forfota inutilă:
— Trebuie! Înţelegi? Se pot face lucruri extraordinare şi trebuie să le facem!
Zece etaje sub mine şi Soby, alături, sprijiniţi amândoi de balustrada balconului, ne uităm în jos. În faţă, marea cu o plajă galbenă şi sus soarele, tot galben şi orbitor, îngreunat de căldură şi parcă prăbuşit peste capetele noastre.
O să cobor de pe un balcon pe altul până la etajul cinci. Acolo alerg prin balcoane şi iar cobor trei etaje. De la etajul doi sar jos în cutii de carton. Soby coboară după mine. Se filmează o urmărire.
Se lasă lângă perete şi mă trage şi pe mine.
— Stai la umbră până se pune aparatul, că dacă facem insolaţie...
Şi eu tot la asta mă gândeam.
S-a pus aparatul şi s-a dat motor. Soby m-a îmbrâncit cu umărul şi mi-a zâmbit:
— Dă-i drumul!
Am încălecat balustrada, oamenii se vedeau mici şi soarele nu-I mai simţeam, mi-am dat drumul în mâini, picioarele nu ajungeau la balustrada următoare, am balansat uşor să caut cu vârfurile sprijin, am tare sub picioare şi iar îmi dau drumul în mâini, atârnat la etajul nouă, oamenii sunt la fel de mici, balans, să nu fac insolaţie, balans, oamenii sunt tot mici şi intru în panică, am uitat câte etaje mai sunt, atârnat în mâini la nu ştiu al câtelea etaj, strig la Sidney, un alt coleg care ne aşteaptă jos:
— Câte etaje mai avem?
— Unu!
Balans. Alerg prin balcoane, întorc capul şi văd picioarele lui Soby apărând de la etajul superior, mă aplec peste balustradă şi oamenii nu mai sunt aşa mici, balans, balans, la fiecare balans pieptul mi se freacă de cimentul dur al peretelui şi îl simt rană. De jos strigă Sidney:
— Gruşa! Ai ajuns!
Mă opresc în picioare pe balustradă, cu faţa spre petecul de cartoane în care trebuie să sar.
— Soby! Ai ajuns?
— Da! Sari!
Am sărit cu ochii la cartoane, şi oamenii, soarele, pomii şi plaja şi marea, totul a dispărut, s-a acoperit undeva la periferia ochiului de ceaţă şi cartoanele au început să crească spre mine ca o explozie.
L-am simţit pe Soby lângă mine în aer, undeva în spatele meu, apoi m-am sculat din nou în picioare, oamenii aveau dimensiuni normale, soarele îl auzeam aproape duduind ca un cuptor şi Soby m-a îmbrâncit cu umărul şi ne-am zâmbit, apoi n-am mai zâmbit. De la aparat ne anunţau că au greşit transfocarea şi trebuia să mai sărim o dată...
