Lungmetrajul documentar de debut al lui Gabriel Tempea, Faptele sunt cunoscute (2015; 68 min.), a avut premiera anul acesta la Jihlava și merită o scurtă discuție în principal datorită temei lui: cazul unui elev de liceu anchetat de Securitate și sancționat „pe linie politică“ la școală pentru a fi lipit pe străzile Bucureștiului afișe anti-Ceaușescu, un caz în perfect paralelism cu cel, mult mai cunoscut, al botoșeneanului Mugur Călinescu, documentat de Gianina Cărbunariu în spectacolul Tipografic Majuscul, în siajul „anchetei“ lui Marius Oprea din cartea Șase feluri de a muri.
În prezentarea din catalogul Festivalului, se spune că Gabriel Tempea e mai interesat de perspectiva subiectivă a intervievaților („talking heads“) decât de „faptele propriu-zise“. Și, într-adevăr, Faptele… e construit aproape integral pe această tehnică documentară, o serie de interviuri statice urmărind rememorarea întâmplărilor în stricta lor succesiune cronologică – după introducerea pretextual-provocatoare.
Provocatoare, fiindcă punctul declarat (prin vocea regizorului-narator) de plecare al documentarului este reuniunea de 20 de ani de la terminarea liceului a lui Tempea, o filmare de amator înduioșătoare prin expunerea inevitabilului ridicol al adulților de vârstă mijlocie, așezați în băncile din fosta lor clasă și povestindu-și realizările post-liceu. Pretextuală – fiindcă această filmare (unde apare și Gabriel Tempea însuși) devine elementul declanșator pentru rememorarea unui eveniment pe care regizorul declară a‑l fi ascuns undeva, în străfundurile minții, refuzând să revină asupra lui (iar o bună parte dintre interviuri sunt luate în aceleași bănci de școală sau, aparent, în biroul directorilor).
Spre deosebire de documentarea în cazul lui Mugur Călinescu, Tempea nu are acces la dosarul de Securitate al colegului său (acum avocat) și nici măcar nu știm dacă, lucrurile petrecându-se cu câteva luni înainte de decembrie 1989, acel dosar există. În ciuda faptului că protestatarul a fost supus criticii UTC-ului din instituție și, practic, doar Revoluția a împiedicat transferarea lui disciplinară la „cel mai prost liceu din București“ (Liceul Industrial „23 August“), construcția bazată exclusiv pe „talking heads“ (cu scurte inserturi foto, nefolosite la justa lor valoare) face din toți participanții niște eroi rezistenți – fie ei profesoara-șefă de UTC, directoarea sau colegii.
De fapt, interviurile nu permit în nici un moment expunerea sau explorarea subiectivităților individuale prin confruntarea perspectivelor și nici măcar o meditație conștientă asupra naturii înșelătoare a memoriei umane ori a „rescrierii“ ei din rațiuni de împăcare cu propriile gesturi, autoeroizare etc. Motiv pentru care contradicțiile dintre felul în care își amintesc prietenii protestatarului întâlnirea cu reprezentanții Securității și experiența anchetării/interogării rămân aparent nesemnificative și anecdotice, iar felul în care s-a desfășurat ședința de înfierare e cel puțin neclar. Între momentul în care Mugur Călinescu scria pe zidurile Botoșaniului sloganuri antidictatură și cel în care colegul de clasă al lui Gabriel Tempea lipea pe strada Mendeleev din București foi cu „tovarășul“ rupte din almanahuri nu trecuseră decât câțiva ani – și totuși, pare că între timp și la câteva sute de kilometri depărtare, frica devenise doar accidentală, iar liderii de UTC erau cei dintâi dintre disidenți.
Printre ultimele imagini din Faptele sunt cunoscute sunt câteva fotografii de la „ceaiuri“, tineri (colegii de liceu din „poveste“) petrecând acasă la unul dintre ei, așa cum tindeau să aibă loc toate petrecerile acelor ani. Este evident că vorbim despre copii „de familie bună“ conform definiției momentului (de altfel, eroul filmului e fiul unei avocate și al unui bibliotecar, o colegă a lui are mama asistentă medicală cu relații, un altul spune că pe vremea aceea visa să devină agent DIE/Direcția de Informații Externe a Securității), cu blugi, ceva plete și multă nonșalare. Acest film ar fi putut fi despre felul în care „familiile bune“ bucureștene își construiseră solidarități de clasă în fața Partidului (nu, Mugur Călinescu, fiu de mamă divorțată din clasa muncitoare, n-ar fi putut fi niciodată internat fictiv într-un spital ca să fie protejat de consecințele propriei acțiuni) și despre cum „sistemul“ era subminat toată ziua, dar niciodată pe față, de exact cei care-l susțineau prin participare formală. În loc de asta, e un documentar cu imagine amatoristică și care abuzează de tehnica „talking heads“, despre cum în România anilor 1980 toți eram eroi anticomuniști.
