La ele m-am gândit când am scris ”Lumina palidă a durerii”

     Mama mea era învăţătoare în satul in care m-am născut, aşezare măruntă pe o vale săracă şi ruptă de râpi, cu oameni nu prea mulţi, puţin ştiutori de carte şi nevoiaşi, dar drepţi, cinstiţi şi demni. Copii, de asemenea nu erau prea mulţi şi dacă sfârşeau cele cinci clase primare câte se făceau pe atunci — mai departe nu plecau. Se mulţumeau cu atâta învăţătură şi se întorceau la pământ, la munca lui.
     Aşa cum mi-o aduc eu aminte mama era o femeie de statură mijlo­cie, cu talie subţire, mâini şi picioare lungi, cu ovalul feţei blând tăiat, cu ochi căprui din care izvorau blândeţe, visare şi bunătate, cu păr lung, strâns în coc, de culoarea frunzei ruginite, bălaie la piele. Umbla uşor, cu mişcări elastice şi frumoase. În prima tinereţe, înainte de a se mărita, îi plăcuse mult să danseze. Vorbea potolit, cu o voce plină de sonorităţi muzicale şi n-am auzit-o ţipând la nimeni, nici chiar la mine când făceam cele mai mari, năzbâtii. Şi câte nu făceam!
     În august 1916, tata a plecat în primul război mondial. Mama a rămas acasă cu mine, cu soră-mea mai mică şi cu grija şcolii. Alt învăţător sau învăţătoare în sat nu mai era. S-a descurcat cu toate nevoile, aşa cum a putut, dar nu am văzut-o crâcnind şi plângându-se de necazuri. Ne-a îngrijit şi ne-a ferit de boli. Bântuia deseori în sat la noi febra tifoidă, boală de care avea să piară şi ea de îndată ce s-a sfârşit războiul. Când s-a aşezat în patul pe care nu l-a mai părăsit decât ca să plece pe drumul cel de pe urmă începuse primăvara. Dinspre sud ve­nea boarea caldă şi o dată cu ea se întorceau păsările călătoare. Pe
dealuri, răsăriseră călţunaşii şi sălciile făcuseră mâţişori. Eu săteam lângă patul mamei şi o vegheam, dar gândul îmi era afară. Într-o zi, n-am mai răbdat şi am zbughit-o pe uşă. Peste vreun ceas, m-am întors. Cu glasul ei blând şi domol, ars de căldurile febrei, m-a dojenit. Îi fusese sete şi nimeni nu era acasă să-i dea o cană cu apă. Dojana aceea blândă şi domoală mi s-a înfipt în inimă şi am purtat-o şi o port mereu în adâncul sufletului meu. Cana aceea de apă dorită de mama pe patul rnorţii a devenit simbolul remuşcării mele. Mamei i-a fost sete şi nu i-am dat să bea.
     În filmul Lumina palidă a durerii, bătrânei care se pregăteşte să moară, îi este sete. Stă întinsă în pat. E singură, în casă nu se mai află nimeni. Pe o masă, alături o garafă cu apă. Bătrâna întinde mâna, încearcă să apuce dar garafa se răstoarnă şi apa se varsă. Şi atunci, chinuindu-se, ea coboară din pat şi se târăşte pe podea, spre cofa din colţul camerei, gemând şi scoţând dintr-un gâtlej uscat. un singur cuvânt, repetat: apă, apă...
     La mama şi la întâmplările de demult m-am gândit când am scris rolul învăţătoarei din filmul Lumina palidă a durerii.
 
     Eroii din viaţă
     În satul ccpilăriei mele, trăia în anii aceia o femeie tânără. voinică şi frumoasă, peste care se abătuse nenorocirea: când ea nu împlinise nici treizeci de ani, ii murise bărbatul abia întors din război şi o lăsase cu trei copii şi cu o groază de nevoi. Petecil de parnânt de pe dealul Ruptură trebuia lucrat, dar în bătătura ei nu se găsea o pereche de boi pentru a fi înjugaţi la plug, ci numai o amărâtă de vacă slabă. ciolănoasă. ieşită din iarnă mai pricăjită decât intrase şi care atunci când trecea pe uliţa satului era de râsul copiilor.
     Femeia şi-a bocit bărbatul o vreme, l-a dorit, l-a regretat, însă nevoile îi băteau la uşă şi pământul rămânea nearat şi nesemănat. Într-o zi s-a aftat în sat că în Ruptură se petrece un fapt nemaipomenit. Nişte femei şi nişte copii au alergat să vadă. Şi ce au văzut? Femeia se înjugase la plug, alături de vacă şi zgâria pământul. Pe coarnele plugului, apăsa băiatul cel mai mare care, din când în când, sfichiuia şi vaca şi pe maică-sa. Din tânăra şi frumoasa ţărancă, pierise femeia. Rămăsese animalul înjugat la plug, alături de vacă.
     La acea femeie şi la întâmplarea de demult m-am gândit când am scris secvenţa aratului din filmul Lumina palidă a durerii.
 
     Eroii din film
   Lina — personaj din acelaşi film — a existat în realitate. Aşa cum am descris-o şi în volumul „Semnul dintre ochi”, era frumoasa satului. Subţire şi mlădioasă, cu picioare lungi, cu o faţă albă în care doi ochi negri jucau într-una, cu un nas mic, întors în vânt, cu mers legănat de parcă totul se mişca în ea când păşea, cu părul galben ca spicul grâului în iunie, când despletit şi atârnându-i până la brâu, când legat sub o băsmăluţă, trecea pe drum hăituită de privirile flăcăilor. Ştia că e frumoasă. Ştia că toti ardeau de dorul ei. Seara se întorcea din ţarnă legănându-şi coapsele de parcă atunci pleca la muncă. Legăna şi sapa pe umăr şi cânta să răsune satul.
     Fata aceasta a existat şi aşa a rămas în amintirea mea, văzută cu ochii copilului de atunci. Dar persona­jul din film, cu toată drama lui, este rezultatul aglomerării unor trăsături observate la alte ţăranci şi al unor întâmplări auzite mult mai târziu, cum că s-ar fi petrecut într-un sat de munte din Moldova. Călugărul din film, cel care o iubeşte pe Lina, a trăit în satul meu, dar era un om cu frica lui Dumnezeu care nu se lega de fetele şi nici de vădanele frumoase. Personajul a apărut astfel pentru că dramaturgia episodului respectiv soli­cita, impunea un astfel de caracter.
     Şi totuşi, la fata aceea frumoasă din vremea copilăriei mele m-am gândit când am scris rolul Linei din filmul Lumina palidă a durerii.