Sfârșitul de secol m-a prins în sala Studio; scriam atunci cronică de film la România Literară și pentru o revistă efemeră, Pro Cinema. Vizionam filme în avanpremieră – internetul era inventat, dar nu aveam habar de streaming – old school, adică proiecție pe peliculă, nu auzisem încă de DCP. Intra în sălile de cinema ”
Soldatul Ryan”.
Lunga, interminabila, insuportabila, secvență de deschidere, carnagiul de pe plaja Omaha din Normandia era o mostră de măiestrie regizorală – Spielberg atinsese apogeul maturității - dacă nu al creației sale, cu siguranță al meșteșugului său, impecabil. Aveam tabieturi și idiosincrazii la aceste proiecții - stăteam mereu la margine, să fiu cât mai aproape de ieșire – nu împlinisem încă zece ani la cutremurul din 77 și casa primilor mei ani de viață nu a rămas în picioare, ca dealtfel și copilăria mea.
Am avut așadar ocazia să remarc silueta longilină care s-a ridicat emfatic din mijlocul sălii, bombănind în penumbră, ca să audă toată audiența, îndreptându-se spre ieșire, la mai puțin un sfert de oră de la începerea filmului pe care, evident, îl disprețuia: ”Pe astea le-am fumat eu de mult”.
Sergiu Nicolaescu – el era – nu avea cum să nu fi ”fumat” scene de masă – regizorul oficial al ceaușismului a dispus de orice și de oricine, de oricâți și oricâte, oriunde, oricum și oricând; unul dintre marii privilegiați ai epocii, în cea mai frumoasă dintre lumile posibile pentru acei fericiți lipsiți de duh care au profitat, supt și lins, fără reflux, ce să mai vorbim de regret.
El rămâne un simbol pentru românii de ieri, ca și pentru cei de astăzi, cei care nu înțeleg, probabil, o iotă din ce am vrut eu să spun mai sus (și nu e vina lor, desigur). Nicolaescu a fost și rămâne „regizorul național”: spre deosebire de cazul lui Nicu-ăla-micu, pe care a încercat să îl glorifice prin metafore cinematografice grandilocvente, gloria lui Sergiu-cel-Mare a continuat ”live” dincolo de coperțile roșii ale carnetului de partid.
Nicolaescu a fost pasărea Phoenix din poiata națională, iar aparițiile lui proteice, prin felurite personaje – puternice, fără îndoială – au creat o mitologie care rezistă astăzi. „
Mihai Viteazul” este o primă tentativă a
cinepub.ro de a se apropia de cinemaul românesc popular.
| Atunci când am programat cel mai mare succes de box office al industriei românești (până la Romina VTM și alte titluri Vidra Productions, desigur...), am fost curioși să vedem cum va performa el în contextul platformei noastre, nișate, dominată de producții NCR și de scurt metraje ale unor regizori tineri care nici nu au auzit de Nicolaescu. |
|
Mai mult, eram curios să văd reacția publicului în fața a două filme, atât de diferite și, de fapt, atât de apropiate. „
De ce trag clopotele, Mitică?” și „
Mihai Viteazul” reprezintă două ipostaze fundamentale ale românului care refuză să se recunoască în Caragiale și preferă ficțiuni sămănătoriste, romanțios-naționaliste, care îi dau iluzia că ar fi viteaz, gospodar, cinstit, milostiv, ospitalier, poet, bun creștin, etc.
În mai puțin de o săptămână de la lansare,
Mihai Viteazul (partea I-a – Călugăreni) a ajuns în top trei cinepub.ro. Nicolaescu l-a devansat pe Pintilie și îl talonează pe Gulea, probabil că Mihai Viteazul îl va detrona pe
Ilie Moromete și cu siguranță îi va lua beregata
Babei comuniste
Așadar, la cererea spectatorilor majoritari, în seara aceasta pe cinepub.ro vizionați
„Mihai Viteazul” - partea a IIa: „Unirea”. Și, pentru minoritarii care doresc poate să (re)citească, reluăm textul de prezentare al premierei de săptămâna trecută,
aici. (
Lucian Georgescu, cinepub.ro)
Proiectul CINEPUB UNIVERSAL este finanțat de Centrul Național al Cinematografiei, cu sprijinul Uniunii Cineaștilor din România și al Arhivei Naționale de Film.
