La Ateneu, din nou, după aproape 100 de ani

     În epoca începuturilor sale, cinematograful din România a căutat să îşi găzduiască spectacolele în săli pe măsura ambiţiilor sale. Adăpostit la început în săli de proiecţie improvizate în cafenele şi berării, în barăci de bâlci şi, mai apoi, în mari circuri, în majoritate ambulante, cinematograful a privit cu jind spre puţinele săli de elită din oraşele României, unde se desfăşurau tradiţional spectacolele de teatru şi concertele simfonice.

Nu erau nici acestea foarte multe pe teritoriul României şi, de multe ori, în special în oraşele de provincie, teatrele în turneu îşi prezentau spectacolele în condiţii modeste, poate tot atât de modeste ca ale cinematografului.
Arta "de pricopseală", cum a fost considerat, ani mulţi, cinematograful, s-a luptat insistent pentru a fi primită în spaţiile de spectacol ale teatrelor naţionale şi chiar sub cupola Ateneului, chiar dacă, în paralel, începând cu 1909, sălile special construite pentru cinema capătă treptat aspectul unor clădiri adecvate, civilizate.
     Acum aproape 100 de ani, în toamna anului 1914, era realizat de către Octav Minar, cu concursul reprezentanţei "Pathé" din Bucureşti, primul documentar cultural de lungmetraj Eminescu – Veronica - Creangă, care avea să fie prezentat, în premieră absolută, la 14 februarie 1915, la Ateneul Român din Bucureşti, în cadrul unei serate eminesciene, la care şi-au dat concursul Barbu Delavrancea, George Enescu, Maria Ventura şi Victor Eftimiu.
Cronica acestei gale de prestigiu menţionează că filmul lui Minar a fost prezentat "la sfârşit de tot", scuzând parcă impietatea săvârşită prin intruziunea filmului (şi încă a filmului românesc) în sferele înalte ale artei. Dar evenimentul ca atare marchează începutul unei alte epoci în cultura română.
Acum, după aproape 100 de ani, când breasla cineaştilor şi cinematograful românesc în genere aniversează jumătate de secol de la întemeierea primei sale organizaţii profesionale sub cupola Ateneului, evocarea evenimentului petrecut în aceeaşi ambianţă adaugă sărbătorii o notă de distincţie specială.