Nu ştiu cât de bun o fi scenariul — intitulat provizoriu „Bacnota de o sută” — dar am satisfacţia de a-I fi scris cu plăcere. Aş spune, zburând.
Experienţa mea cu cinematografia, din vina mea sau a altora, nu mi-a adus nici mie nici altora multe bucurii.
De data aceasta n-am încheiat niciun contract, nu mi-am adaptat o piesă (ceea ce detest, pentru că genurile sunt antagonice), n-am prezentat niciun proiect, n-am avut consfătuiri cu nu ştiu câţi redactori, n-am colaborat cu niciun regizor şi am prezentat scenariul ştiind foarte bine că studioul n-are niciun fel de obligaţie faţă de mine. Şi minunea s-a întâmplat: nemoşit, nemitocosit, nesupus la mii de sugestii sau la presiunea unor „viziuni”, scenariul a fost acceptat.
L-am scris cu intenţia precisă de a nu da o „lovitură”, ci de a sluji ceea ce mi se pare esenţial la ora actuală pentru filmul românesc: să dea senzaţia de firesc, de adevăr cotidian, aş îndrăzni să spun, de „banal”. Ah, când vom izbuti să fim banali? Căci de-abia atunci ne vom putea lansa spre marile cutezanţe.
Sunt bucuros că filmul va fi realizat de
Mircea Săucan. Îl consider un adevărat, un important artist al filmului, care ne poate rezerva multe surprize bune, nouă, spectatorilor şi unele, mai neplăcute, „consacraţilor”. Dar bietul de el, va fi obligat să respecte scenariul, iar bietul de mine, măcar din politeţe, voi fi obligat să respect totuşi câteva „escapade” Iiteraro-regizorale. Cu toate astea, sper ca rezultatul să fie mai bun decât atunci când munca de colaborare între regizor şi scriitor începe de la o idee, de la o temă de-abia schiţată pe două pagini. În afară de afinităţi perfecte — dar atât de rare, tocmai pentru că sunt perfecte — în afară de tandem-urile care lucrează pe reţete comerciale, am impresia că această colaborare fericită între scriitor şi regizor în perioada de elaborare a scenariului e un caz de excepţie. Trebuie să mărturisesc că, dacă aş fi Mircea Săucan, aş prefera să-mi fac singur scenariul filmului şi că, dacă m-aş pricepe, aş prefera să-mi realizez personal scenariile mele. Pentru că, ciudată treabă, această ultimă experienţă mi-a dat gustul, pofta, ambiţia — cum doriţi s-o numiţi — să scriu pentru film.
