Să fie oare calitate sau defect faptul că un film „se dezvăluie” abia la a doua vizionare, când — cunoscându-i subiectul, ritmul şi maniera de expunere — se verifică, se confirmă ca divagaţiile (enervante, incitante?!) au o clară menire, făcând parte din jocul deliberat al convergenţelor în care se intersectează o sumă de personaje aparent disparate, de prim plan sau plan doi, personaje cu mini biografii dispersate în intrigă şi discret schiţate de interpreţi. Printre „culturişti” şi „aerobice”, un ambiţios poştaş complexat, deja atins de morbul „popularităţii” („Mă filmaţi, acum mă filmaţi?”); un orgolios brigadier silvic profitând cu anticipaţie de avantajele democraţiei reprezentative; băiatul nu atât necinstit cât vanitos susţinut de tenacea sa prietenă; un activist holtei cam trecut (pe linie moartă!), flatat de „disponibilitatea” unei „candide” activiste ce se gândeşte la viitor; provocatoarea jună angajată într-o rapidă tentativă de seducere a ingineraşului bicisnic, dar „incoruptibil”; plus vechea poveste de cvasi-iubire ofilită precum romanţa care atâta îi place eroinei „sentimentale” şi bună „organizatoare”, în braţele căreia va eşua (cum i s-a mai întâmplat!) „imaculatul” regizor diletant care, în goană după bomba de senzaţie care să-l propulseze în lumea „reală” a visului său veleitar, nu şovăie „să regizeze” competiţia.
Competiţia dintre un „alergător de cursă lungă” uzat moralmente, împovărat de amintirea unei trădări care l-a scos din circuit, şi tânărul−vedetă agasat de agitaţia sterilă a acestui pseudo concurs la care consideră că nu are ce căuta, spre deosebire de antrenorii săi ahtiaţi după orice trofee, chiar şi „locale”, chiar „bahice”.
În crescendo se insinuează treptat parafraza cinematografică prin intermediul peliculei alb−negru înregistrată „în paralel” de tandemul divergent al cineamatorilor, instructorul−nulitate şi operatorul timorat, dar cu fler şi har. Parafrază dominând datorită palpitului vital care, paradoxal, anticipează şi susţine glisarea în parabolă. Simplistă poate pentru că acumularea aparent aleatorie a primei părţi a filmului o pregăteşte prin developarea unor tare caracteriale şi de sistem care grevează colectivitatea eterogenă subminată ieri (ca şi azi) de interese fie meschine (puse sub semnul bombastic al festivismului), fie pur şi simplu stupide. De altfel naivii sunt descalificaţi chiar atunci când câştigă în mod onest, pentru că nu intră „în vederile” autorităţilor pe care nu „sportivitatea” le preocupă. Astfel competiţia se desfăşoară între suferinţă şi parazitism, superficialitate şi oportunism, credulitate, compromis şi lipsă de scrupule. „Figuranţii” sunt înregimentaţi în pluton sau în corul veteranilor, iar protagoniştii câştigători de drept — nu cunosc decât umilinţa fiind prinşi în capcana falselor principii şi pudori.
Codul imagistic al interferării planurilor este abil speculat. După ce se purifică într-un itinerar de factură metaforică (teren accidentat, când abrupt, când nisipos, când mlăştinos, când bolovănos, un traseu, nemarcat de vesele fanioane, printr-o natură cândva minunată acum ostilă, calcinată, desfigurată — un avertisment necesar ce nu s-a vrut tragic, ci firesc), intensa policromie a realităţii pestriţe, epurată de lentila aparatului−personaj, cristalizează dintr-un banal pretext sportiv un sens alegoric, potenţialul autentic cineast oferind spre tezaurizare fotograma simbol a fair−play-ului.
Revenind la întrebarea iniţială, problema este: cine va fi tentat să vadă a doua oară filmul?
