...şi cele din urmă, vor fi cele dintâi...
lată bucuriile, (cinematografice) ca şi necazurile, nu vin niciodată singure.
După
Concurs alte doua premiere româneşti vin să alcătuiască o „sfântă treime” filmică de prestigiu ce încheie şi încununează cu brio anul cinematografic. Este vorba de
Secvenţe — regia
Alexandru Tatos şi
Năpasta (dupa drama lui I.L. Caragiale) regia
Alexa Visarion.
Valoarea fiecăruia luată în parte este certă. Se poate însă vorbi şi despre o valoare a acestor filme privite împreună, despre valoarea şi importanţa lor în peisajul cinematografic românesc. Despre faptul că aceste titluri cristalizează direcţii stilistice parţial abordate, uneori concretizate, deseori doar anunţate de alte pelicule. Pun punctul pe „i”.
Secvenţe excelează prin firescul vieţii. Prin autenticitatea şi naturaleţea ei. Prin senzaţia că asişti la o realitate ce atunci, sub ochii tăi, se desfăşoară, se petrece. În
Secvenţe — gândirea regizorală — adâncă şi complexă — este cu minuţiozitate şi succes ascunsă în materia filmului. Viaţă adevărată pulsează în toate straturile imaginii filmice (de la cel narativ la cel semantic trecând prin cel stilistic şi cu atât mai mult prin cel figurativ). Viaţă adevărată cu întreaga ei aparenţă — aparenţă doar! — de banalitate, de cotidian, de întâmplător şi derizoriu.
În
Concurs, dimpotrivă, viaţa din film — se simte e gândită−răsgândită, şi autorul nu ascunde faptul. Compoziţia şi simbolistica sunt evidente, parabola este servită cu titlul de... parabolă. Deşi ea, parabola se foseşte de obiecte ale realităţii imediate, cu datele lor cele mai concrete.
Nu acelaşi lucru se poate spune despre
Năpasta. Aici spaţiul, obiectele, personajele sunt puternic esenţializate în favoarea luminării unui conflict impresionant tocmai prin complexitate.
Filmul îşi asumă fără complexe apartenenţa la categoria de „spectacol” (în ceea ce are mai bun acest termen nu în accepţiunea de „teatral−teatralitate” cum uneori s-a reproşat filmului). Se declară din capul locului, „convenţie artistică”, stilizează, hieratizează imaginea în favoarea şi în sprijinul decantării ideii, a sublimării sentimentului, a autorităţii gândului artistic.
O nota de expresionism? De ce nu! O preluare a ceea ce are mai bun clasicismul de tip
Moara cu noroc — de exemplu? Poate. O modernă stilizare a imaginii, a conflictului în sine, a mesajului de comunicat? Sigur!
Regăsim aceste direcţii nu numai în cinematograful românesc ci — cu note specific naţionale — în cinematograful mondial actual. Deşi distincte, profund deosebite prin direcţiile stilistice pe care se angajează, cele trei filme se aseamănă printr-un fapt definitoriu, printr-o trasătură comună ce le uneşte: au ceva de spus, şi comunică acest „ceva” în mod personal. Este ceea ce a apropiat, va apropria întotdeauna operele artistice adevărate.
