Popular — poate cel mai popular actor de cinema de la noi —
Colea Răutu este, pentru cei ce-l cunosc, o prezenţă fermecătoare. Trebuie să-l asculţi
vorbind (nimic teatral în vocea lui) să-i vezi ochii care au o sclipire ciudată, cu pleoapele uşor închise, vag asiatice, trebuie să-l vezi cum fumează (ca un ţăran la groapa de fumat a ariei, ţinând ţigara între degete cu înţeleaptă gravitate) şi trebuie să-l vezi cum merge, legănându-se uşor, întipărindu-şi paşii în podea sau pe lut şi aşa, ai să înţelegi de ce se simte ca acasă în rolurile în care întruchipează oameni simpli. Nimic complicat în gestica lui. Pare terorizat de gesturile inutile, pare să nu fie impresionat de actorul focos, acrobat, care desenează în aer contururi imaginare, care se schimonoseşte în lumina rampei, care ar înghiţi săbii (dacă regizorul i-ar cere asta) voind să pară cu orice preţ „actor”, compunându-şi un mers anume, o căutătură anume etc... etc...
Pe un platou de filmare, Colea Răutu se amestecă, se „pierde” în armata maşiniştilor ori a electricienilor. Şi e minunat că se întâmplă aşa. Totdeauna autentic, Colea Răutu a ajuns la emoţie parcurgând un drum lung de căutări artistice, un drum al simplităţii.
Ca să-i putem vorbi a trebuit să ne suim în trenul de Suceava şi ajunşi la Gura Humorului, acolo unde se turnează exterioarele filmului
Neamul Şoimăreştilor, l-am găsit pe actor într-o zi mohorâtă în care zeci de perechi de ochi pândeau soarele...
Colea Răutu: Azi n-o să putem filma. Plouă.
— E o vreme minunată pentru... interviuri.
C.R.: N-o să vă supăraţi dacă vă spun că nu prea mă-mpac cu cei ce-mi iau interviuri?
— De loc.
C.R.: Nici articolul din „CINEMA” nu mi-a plăcut. Analiza e cam unilaterală şi — într-altă ordine de idei — reporterii nu-mi plac atunci când comit indiscreţii inutile. Se relatează din viaţa noastră amănunte lipsite de importantă şi lucrurile cu adevărat interesante sunt ocolite.
— Sunteţi unul dintre actorii de film cei mai „jucaţi”. În câte filme aţi apărut?
C.R.: Cu toate ar fi vreo 11. Dar nu sunt toate filme...
— Amintiţi-ne câteva din ele.
C.R.:
Desfăşurarea, Dincolo de brazi, Moara cu noroc, Setea, Soldaţi fără uniformă, Lumină de iulie, Lupeni 29 şi
Pisica de mare.
— Care v-au fost rolurile cele mai dragi? Care film românesc v-a plăcut cel mai mult?
C.R.: Rolurile din
Moara cu noroc şi
Lupeni 29 mi s-au părut cele mai potrivite temperamentului meu artistic. Cel mai bun film românesc? După mine, cel al meşterului
Iliu:
Moara cu noroc. Filmul are tensiune, momente dramatice realizate într-o atmosferă creată cu mijloace simple, interpretări actoriceşti memorabile. Acţiunea se „leagă” firesc, textul vorbit e foarte colorat, foarte sugestiv. Acolo, în
Moara cu noroc, am avut posibilitatea — rar întâlnită de-atunci — de a-mi realiza rolul prin alternarea unor nuanţe psihologice, acolo am „jucat” pauze, m-am servit de „tăceri”, în dialog n-a fost nevoie — ca în alte filme — să mă explic, să-mi comentez ori să-mi anunţ gesturile. Eram — cred — o întruchipare posibilă a eroului literar, nu eram câtuşi de puţin „actor”.
— La ce vă referiţi?
C.R.: Asta n-are rost s-o scrieţi: mulţi confraţi, unii adevăraţi maeştri, s-ar supăra. Vreau să spun că mulţi dintre interpreţi nu-şi înţeleg misiunea, renunţă la ideea că trebuie să dea viaţă unor eroi şi se interpretează până la saturaţie pe sine. Până la saturaţia publicului, mai bine zis. După mine nu actorul Colea Răutu apare în rolul minerului Cutare ci acesta, minerul, omul viu şi adevărat, primeşte pe ecran înfăţişarea lui Colea Răutu. Iar pe mine, acest rol, al meu, nu mă prea ispiteşte. Vreau să mă identific cu personajul ales, să intru în carnea lui, să-i împrumut deprinderile şi — de ce nu? — hainele. Când filmam în
Desfăşurarea, umblam pe uliţele satului în care turnam îmbrăcat cu straiele lui Ilie Barbu: aveam o cămaşă cam veche şi o pălărie albită de ploi şi de soare, dar când apăream în mijlocul ţăranilor, în zile de răgaz, constatam uimit că nimeni nu se miră. Eram Ilie Barbu, ţăranii mă recunoşteau, puteam discuta cu ei orice, despre pământ de pildă, şi ei mă ascultau ca pe unul de-al lor. De multe ori însă, lucrurile petrecute pe ecran sunt — într-un fel — frumoase, nimic de zis, dar nu le crezi. Uite, am văzut filmul lui
Horea Popescu,
Dragoste lungă de-o seară în care sunt şi multe lucruri bune, dar şi altele mai puţin fericite. Eu când am văzut secvenţa de la vie, pregătită solemn, filmată din belşug, am avut impresia, privind cele câteva fete frumuşele culegând struguri, că sunt la operetă, prea erau multe gesturi uscate, preţioase, prea se vedea că mânuşiţele domnişoarelor din figuraţie nu sunt deprinse cu munca. Şi tocmai când speram că secvenţa îşi are un rost al ei în film, că ea pregăteşte vreun episod important, totul s-a terminat, aparatul s-a plimbat într-alt decor. Eu vreau să cred, când mă duc în sala de cinema. Şi vreau să fiu crezut, când mă aflu în studiou.
— Ce rol v-aţi dori?
C.R.: Am fost chemat să joc mereu acelaşi personaj; dacă lucrurile continuă aşa, chiar dacă dumneata ai să mă vezi pe genericul a încă 20 de filme, eu, practic, dispar din film! Încetez de a mai exista ca actor original, devin o copie după un clişeu, repetată până la absurd. Mi-aş dori, de ce să nu recunosc, un rol scris pentru mine. Să-mi zică scenaristul: măi Colea, te-am văzut în filme, pe scenă, pe stradă, în crâşmă şi cred că te cunosc oarecum; uite, rolul ăsta l-am scris cu gândul la tine. Şi eu aş intra în pielea personajului, m-aş strădui să-l înţeleg. Altminteri ce mi se poate cere în filme ca
Pisica de mare în care, îmbrăcat ceremonios, nu fac altceva decât să stau la un birou şi să trag concluzii? Acolo n-am făcut film. Vreau o operă cinematografică. care să fie demnă de viaţă, de clocotul zilelor. Şi-aş mai vrea să nu ocolim nici unele fenomene particulare ale existenţei noastre, trăsături de caracter de a căror relevare să nu ne fie frică. Un film despre sat, de pildă, despre oameni cu preocupări diverse, cu necazuri şi bucurii. Şi necazurile să nu fie pricinuite numai de absenţa unor broşuri zootehnice, ori de larma pe care o fac la vreun bal sătesc, flăcăii bătăuşi. Vreau să existe viaţă în tot ce facem. Şi în viaţă oamenii se iubesc, ori se înfruntă, sunt generoşi ori, dimpotrivă, meschini, există nunţi spectaculoase, dar există şi despărţiri. Filmul trebuie să redea o imagine completă a actualităţii.
La Voroneţ, leagăn al minunilor moldave, echipa filmului
Neamul Şoimăreştilor se pregăteşte să refacă pe ecran zbuciumata istorie sadoveniană. Colea Răutu, interpret al beiului tătar Temir, sărbătoreşte în acest context spectaculos un deceniu de când face film. Ne-am despărţit de el urându-i încă multe alte decenii de activitate, urându-i filme şi roluri mari.
