Filmul care nu iartă nimic: „Doar cu buletinul la Paris” – cronică

     Despre opţiunea postdecembristă a regizorului Şerban Marinescu pentru satira politică ştiam din filme ca Magnatul şi Ticăloşii. Despre umorul în tuşe groase cu alunecări spre absurd ale dramaturgiei lui Denis Dinulescu ştiam din spectacole precum „O zi din viaţa lui Nicolae Ceauşescu”. Cei doi s-au întâlnit şi au colaborat la scrierea scenariului Doar cu buletinul la Paris, care iniţial urma să fie regizat de Horaţiu Mălăele. Rezultatul e o comedie tristă care pe parcursul a 98 de minute înghesuie toate păsurile şi ofurile societăţii româneşti actuale. Nu întotdeauna cu măsură, nu întotdeauna cu bun gust, nu întotdeauna cu originalitate. Astfel, filmul lui Şerban Marinescu pare un fel de compendiu al situaţiilor şi replicilor pe diferite teme ale vieţii noastre de azi pescuite parcă din emisiunile TV: corupţia, lipsurile, Revoluţia, mineriada, infidelitatea conjugală, meciurile trucate, copiii străzii, pedofilia, televiziunile, poliţia, programele şcolare, nostalgicii etc.
     Un profesor de franceză suplinitor la diferite materii, la un liceu din Ciorogârla, face primarului tot felul de servicii mai mult sau mai puţin onorante – de la căratul sticlelor de vin până la „forţarea” scorului echipei de fotbal locale – pentru că acesta i-a promis să-i îndeplinească visul: o vizită la Paris. Primarul preferă însă să-şi ia amanta, o tânără căreia îi promite de mai multă vreme că va divorţa şi-şi va abandona familia (nevastă şi patru fetiţe) de dragul ei. Rămas acasă, profesorul îşi continuă existenţa modestă şi singuratică între pălăvrăgeala nostalgică a unui vecin, agresiunile administratorului de bloc, talk show-urile TV cu Radu Tudor şi Mircea Badea. Când într-o dimineaţă descoperă aciuiat pe bloc un copil al străzii, televiziunea face din profesor eroul zilei, în timp ce poliţia îl duce la secţie bănuindu-l de pedofilie.
          Mai interesantă decât acest deja vu tematic este ideea lui Şerban Marinescu de a presăra filmul cu rapeluri la diferite filme româneşti. „Buletinul” din titlu împreună cu Mircea Diaconu protagonist trimit imediat cu gândul la comediile lui Virgil Calotescu din anii 80; secvenţa introductivă este un citat din Mere roşii de Alexandru Tatos; Cecilia Bârbora (aici soţia administratorului de bloc) pare descinsă direct din Marilena lui Mircea Daneliuc şi pentru a nu fi nici un dubiu personajul fuge de acasă cu Nicodim Ungureanu (tot amant în Marilena), iar pe drum are o imperioasă nevoie de micţiune; un cadru de seară cu strada pe care se aprind felinare aminteşte de A fost sau n-a fost? al lui Porumboiu; iar replica profesorului care se compară cu eroul lui Marin Preda din „Cel mai iubit dintre pământeni” ne duce cu gândul la filmografia lui Marinescu însuşi.
     Acest joc de-a v-aţi ascunselea prin istoria cinematografului românesc şi echipa de actori de top (o specialitate a lui Şerban Marinescu) constituie atuurile filmului.