Dan Pița declară că mereu face același film, dar vorbește totdeauna despre altceva, într-o altă stilistică dictată de natura narațiunii, prin imaginar tinzând să reveleze Realitatea.
Apa ca un bivol negru, filmul generației '70, grupul de cineaști care a înfruntat stihiile naturii — inundațiile, oferă dovada capacității de a ridica evenirnentul la puterea semnificației, metamorfozând suferința în speranță.
Viața în roz (1970), scurt metrajul de absolvență, prefigurează aspirația permanentă de conștientizare a individului angajat pe traseul existenței și indică tendința de conectare la parabolă a banalului accident−incident vital.
La o nuntă (1973) tentează evadarea în fantastic, dincolo de traiul anost de fiecare zi.
Lada (1974) izbutește o pildă tragi−comică despre lăcomie.
Filip cel bun (1975) conjugă la timpul prezent refuzul coabitării în mediocritate, în meschinărie.
Tănase Scatiu (1976) relevă actualitatea și peste veac a unui flagel nu doar economic, ci și etic, parvenitismul.
Profetul, aurul și ardelenii (1978) și Pruncul, petrolul și ardelenii (1981) lansează în peisajul cinematografiei românești westernul autohton.
Bietul loanide (1980) cinematografiază disoluția unei societăți din pleava căreia se coagulează o aIta.
Concurs (1982), operă de „mesianism laic” rezultată din acumularea propriilor experiențe consumate în contemporaneitate, înfățișează generic tipologii sociale ale căror vicii morale susțin sistemul la a cărui dinamitare lucrează obscure forțe aseptice.
Faleze de nisip (1993), în ordinea aceleiași demonstrații de natură alegorică, e o simbolică pledoarie ce facilitează diagnosticarea unei grave maladii cu forme de manifestare acută: suficiența care, atingând centrul cerebral al societății ― intelectualul, generează intoleranța, inconștiența, aberația.
Dreptate în lanțuri (1984), apelând la legendă, circumscrie in aeternitas condiția revoltatului față de ordinea arbitrar constituită.
Pas în doi (1985) calchiază în cotidian relația mitologică dintre Cain și Abel.
Noiembrie, ultimul bal (1989), în perspectiva istoriei recente, este încărcat de virtuți premonitorii, abandonul în mocirlă, sacrificiuI întru purificare.
Rochia albă de dantelă (1989) reprezintă o reflecție profundă în fața morții ce pune la încercare caracterul și forța umană.
Hotel de lux (1992) cristaIizează într-o structură de apolog modern o insolită viziune retrospectivă asupra societății totaIitare.
