„În lumea de vise cu picioarele pe pământ” – Bibliorama

     Platourile noastre, unde iau naştere filmele — mai bune sau mai puţin bune — filmele pe care le vedem, ne plac sau le criticăm, filmele în care apar actorii ce suntem înclinaţi să-i ridicăm pe culmile mitului — platourile acestea îşi au o viaţă a lor, îşi au «istoriile» lor, ciudăţeniile lor. Nimeni nu le ştie decât poate din snoavele pe care tot cineaştii le consumă repede, ca pe o vorbă de clacă, ce se mistuie apoi în neantul atâtor întâmplări a căror semnificaţie se traduce doar în câte o snoavă.
     Elefterie Voiculescu nu asistă însă pasiv la viaţa de pe platou: el ia parte la realizarea filmelor, se entuziasmează pentru ele, suferă pentru ele, trăieşte viaţa platourilor şi ca cineast, dar şi ca observator mereu atent, nu numai la ceea ce se întâmplă sub focul reflectoarelor ci şi când totul, totul, oameni şi utilaj, zac atârnaţi de un capriciu: al vremii, al organizării sau al inspiraţiei.
     «În lumea de vise cu picioarele pe pământ» recomandă un cineast, un scenarist al unui film nerealizat ca atare: filmul unui film, o privire reflexivă a cineastului asupra cineaştilor, asupra uzinei de filme (ca să nu-i zic de vise, pentru că în transcripţia lui Voiculescu ele au prea adesea aspect de coşmaruri).
     Buftea, oricum, începe, sub pana lui Elefterie Voiculescu, să devină un subiect, începe să-şi aibă nu numai propriile ei legende orale, ci propria ei istorie trăită şi scrisă nu de pe poziţia teoreticienilor artei, ci de pe aceea a truditorilor de pe platouri. Multe din paginile acestui «jurnal de bord al unui cineast profesionist şi scriitor amator» sunt adevărate revelaţii pentru cititor, dar nişte revelaţii care incită la meditaţie şi chiar la automeditaţie. Ceea ce nu e rău pentru o cinematografie ca a noastră care prea adesea are entuziasmul facil şi autoanaliza tardivă sau chiar deloc.

 

(Cinema nr. 1, ianuarie 1972 )