Salutară intenţia de a elimina din perimetrul cineamatorismului diletantismul.
Adresându-se direct destinatarilor, asumându-şi aceeaşi cauză,
Andrei Blaier prefaţează „la cald” ceea ce eI numeşte „o confesiune, o mărturie de credinţă, un oracol din tinereţea noastră comună”: „Cartea lui Lucian Bratu e scrisă din afecţiune şi solidaritate. Ca un adevărat pedagog, autorul ne sugerează numai cum am putea să ne exprimăm mai bine, şi nu ne obligă să ne conformăm anumitor precepte, făcându-ne moralizator cu degetul. Veţi observa că, pentru fiecare taină pe care ne ajută s-o descifrăm cu pertinente cifruri şi chei, autorul ne dezvăluie pe parcurs şi alte posibilităţi de pătrundere spre ea. Până când înţelegem că uşile tainei erau demult deschise. Niciodată însă nu ne îndeamnă să folosim chei false. Nimic din ceea ce este atât de exact înscris în reguli nu se supune unor obligaţii. Există doar căi de acces care deschid unora posibilitaţi nesfârşite. Înscrierea riguroasă, obligatorie într-o formulă e doar o modalitate de incitare pentru cel ce vrea s-o descopere. O singură regulă e fermă în conştiinţa lui
Bratu: În artă nu există reguli.”
Talentul, sensibilitatea, sinceritatea sunt după opinia autorului — elemente indispensabile alături de nevoia reală, dar şi capacitatea autentică de autoexprimare prin intermediul limbajului filmic.
Metodic, pedant chiar, cineastul invită la recapitulări şi teme dintre care unele vizează veritabile performanţe: micro scenarii inspirate de proverbe, de exemplu.
În mozaicata didactică cinematografică ad hoc — nouă capitole însumând 206 pagini plus un glosar al noţiunilor de specialitate şi al personalităţilor citate iniţierea cvasi teoretică, cvasi practică alternează cu sfaturi şi semnale de alarmă.
Un îndemn — cel puţin — merită reţinut: „Nu faceţi compromisuri!”
(Noul Cinema nr. 8/1991)
