Directorul nostru (de
Jean Georgescu, 1955) e o comedie satirică despre doi oameni „de tip vechi” care încearcă să supravieţuiască în „minunata lume nouă” a României anilor '50. Unul dintre ei e un umil funcţionar (
Gr. Vasiliu-Birlic) care nu-şi doreşte altceva decât să treacă neobservat. Chemat şi el să ridice un plic cu bani, la una dintre şedinţele alea de premiere la care toată lumea ia câte ceva, aproape că leşină în drum spre masa prezidiului. Când se mai calmează, îşi permite un gând îndrăzneţ: „Dacă sunt sute, nu mai vin la serviciu o săptămână”. Ei bine, nu sunt sute; sunt doar 47 de lei şi 43 de bani, dar şi aceştia sunt suficient de mulţi încât să-l neliniştească: „Banii — mulţi, puţini — trebuie cheltuiţi cu socoteală”. Socotelile îi sunt întrerupte de premiantul următor, un funcţionar de la imprimate care, refuzându-şi plicul, denunţă răsunător birocratismul şi inutilitatea instituţiei, în aplauzele isterice ale unei tinere tovarăşe din sală. Angajaţi de tipul funcţionarului de la imprimaţe n-au existat niciodată altundeva decât în propaganda comunistă. Angajaţi de tipul tovarăşei aplaudatoare, a cărei isterie li se transmite şi celorlalţi premianţi, împingându-i să-şi refuze plicurile, or mai fi existat — se numesc „exaltaţi”. Dar angajaţii „de tip vechi”, precum eroul nostru — care, luat de val, dă şi el să-şi înapoieze plicul, dar apoi se dezmeticeşte şi-l bagă în buzunar — au fost, sunt şi ar fi bine să rămână specia dominantă: se numesc „oameni normali”. Lupta dintre vechi şi nou, aşa cum e prezentată în acest film, e o luptă între uman şi antiuman.
Aproape la fel de uman e şi celălalt protagonist al filmului — directorul instituţiei (
Alexandru Giugaru). Mustrările lui de conştiinţă, scoase la iveală de coşmarul pe care-l are în noaptea de după incidentul cu primeIe, sunt artificiale, dar frica lui de o eventuală anchetă de la „centru”, care i-ar putea veni pe cap în urma incidentului, e credibilă. „Trebuie să realizez o cotitură în atitudinile mele faţă de oameni şi faţă de munca” — îşi repetă el, încercând să ajungă la sensul formulelor de lemn, dacă o fi existat cândva vreunul. Până una-alta, îi interzice şoferului să-i mai plimbe copilul între casă şi şcoală cu maşina de serviciu, dar se răzgândeşte — nu-l lasă inima. În schimb, se hotărăşte „să reia legătura cu masele” — şi aşa ajunge să-l cheme la el în birou pe funcţionăraşul cel speriat de toate cele. E o secvenţă emoţionantă: doi oameni „vechi”, unul mai speriat ca altul, încercând să se orienteze printre chichiţele imposibile ale noului sistem. La final, inevitabilul se produce: temuta anchetă vine peste ei şi amândoi sunt trimişi la „munca de jos”. Acolo a fost trimis şi Jean Georgescu pentru acest film subversiv.
E greu de spus cât de subversiv l-a vrut el de fapt şi cât din ceea ce a ieşit subversiv s-a datorat, pur şi simplu, talentului lui Georgescu de a crea personaje vii: viaţa din ele le face subversive. După cum scria un cronicar al vremii (citat de
Valerian Sava în esenţiala sa „Istorie critică a filmului românesc contemporan”), personajelor nu le sunt „în suficientă măsură accentuate trăsăturile negative”, astfel că stârnesc „simpatia şi compătimirea spectatorului, în locul totalei sale dezaprobări”. Normal că i le stârnesc: „trăsăturile negative” ale eroilor lui Georgescu nu sunt însemnele „orânduirii nedrepte” care i-a produs, ci înseşi însemnele umanităţii lor. În
Directorul nostru, ele se dovedesc a fi ineradicabile, cu toată vorbăria noii orânduiri despre omul ei nou. De-aceea sunt atât de emoţionante.
