„Bucureşti, unde eşti?”: Chiar, unde o fi?

Când am văzut afişul filmului pe uşile cinematografului Studio, am crezut că am nimerit la o reluare a uneia dintre seriile cu piraţii din Caraibe, la o adică, parcă mă privea chiar Johnny Depp, cu pălăria măreaţă şi mărgelele atârnându-i printre laţe.

Când colo, era unul dintre protestatarii din iarna lui 2012, ales de regizorul Vlad Petri pentru a semnifica o componentă mai degrabă aventuristă, histrionică, în aparenţă bizară a unor gesturi cu încărcătură socială, deviate pe parcurs din motive pe care, poate, le va lămuri, cândva, istoria, atunci când va avea timp şi chef.

Documentarul de lung metraj nu şi-a propus asta, chiar dacă, la început, mărturisea autorul, plecase „de la premisa unui film foarte revoluţionar; fiind în mijlocul protestelor, nu puteam să le văd dinafară şi mi se părea că, efectiv, o să schimbe lumea lucrurile astea. Treptat, la montaj, ne dădeam seama de caracterul ăsta de performance, de spectacol, de transformare în altceva”. Asta ne omoară, spectacolul. Facem ce facem şi o dăm pe ludic, ca şi cum am pleca la luptă îmbrăcaţi în soldaţi, având grijă, însă, să avem în bocceluţă şi costumul de clovn.
Acum ce-i drept, şi cineastul s-a lăsat cucerit de figurile pitoreşti care apar inevitabil în peisajul unor astfel de manifestări. Piratul cu pricina este doar una dintre ele. Trec pe ecran şi îşi spun oful un bărbat care, nu se ştie de ce, preferă să umble cu bustul gol în plină iarnă, un altul elegant, cu aer de proaspăt venit de la Operă, dar prins într-o horă tot pe loc, ca şi cum ar fi fost, de fapt, la o nuntă de cartier, doar că aici, melodia preferată era demisia. Femei gureşe par a fi găsit, în sfârşit, cel mai bun prilej pentru a nu li se mai scoate pe nas că se bagă acolo unde nu le fierbe oale.

Când e vorba de politică, tuturor le fierbe oala. Nu lipseşte tânărul cu discurs intelectual şi aer de Saint Just care a fost, preţ de câteva zile, eroul zilei şi în Piaţă, şi la televiziune, Claudiu Crăciun, o speranţă prea repede eşuată, devenită dezamăgire. Filmul nu insistă asupra personajului, omul nu este pitoresc, doar derutant, doct şi confuz. Alta ar fi direcţia din care ar trebui privit.
Revin la mărturisirile autorului: „Vreau ca fiecare să-şi pună întrebări legate de felul în care ne manifestăm în stradă, ce înseamnă strada, încotro mergem, ce lucruri ar trebui schimbate. Şi nu vreau să spun "uite e bine sau rău". E o observaţie a unor oameni care au ieşit pentru o schimbare.” Şi totuşi, când cineastul se întreabă, încă, din titlu, Bucureşti, unde eşti?, ce ar putea răspunde spectatorul care, să zicem, nu cunoaşte prea multe despre Piaţa Universităţii din iarna anului 2012? Poate tot cu o întrebare: chiar aşa, unde o fi?