„Asediul” în 10 secunde

     Într-un film nu se întâmplă nimic, absolut nimic întâmplător. Fiecare mişcare din cadru sau din afara cadrului este gândită dinainte şi regândită la faţa locului într-o variantă, în zece variante, până când cadrul devine şi bun, şi firesc. lată, Ilarion Ciobanu: acum nici o Iună de zile, la Facerea lumii, îşi alcătuia, pentru cadru, împreună cu Gheorghe Vitanidis, gestul atât de obişnuit al ridicării unui receptor de telefon. Astăzi, intrat în personalitatea lui Drăgan, eroul filmului Asediul, repetă cu Mircea Mureşan alt gest, la fel de obişnuit: intrarea într-o încăpere întunecată cu o lampă cu gaz în mână. Cum intră şi unde se opreşte s-a decis uşor. Rămâne de stabilit cum va ţine şi va mişca lampa... pentru ca pata de lumină să-i cadă pe faţă aşa cum vrea operatorul, subliniind expresia pe care o cere regizorul. Într-un cuvânt, se caută un efect, o nuanţă. „Lampa ceva mai sus! Capul, doi centimetri mai la stânga! Privirea ceva mai jos! Prea mult!”. Şi aşa, minute în şir, până când, încins de reflectoare, Ilarion Ciobanu Iasă în jos mâna, obosită de poziţia atât de nefirească în care ţine lampa. Nimic anormal: într-o cameră, întunecată, pentru ca spectatorul să vadă ceva care să-i pară „firesc”, lampa trebuie să-I lumineze pe actor şi nu restul camerei care, deocamdată, nu se vede în plan. Ca să nu mai vorbim de faptul că pata de lumină nu vine de la biata lampă cu gaz, ci de la un reflector pe care îl ţine în braţe, minute în şir, un maşinist căţărat pe o scară. La fel şi cu bătutul la maşină al Mihaelei Mihai, la fel cu orice pahar de pe masă, la fel chiar şi cu atât de comuna broboadă a Valeriei Seciu culoarea era potrivită, dimensiunea de asemenea, dar materialul era aspru, prea gros; legat, deci pus în patru, îi acoperea jumătate din figură. După câteva încercări, s-a găsit o soluţie care pe stradă n-ar fi rezistat nici cinci minute, dar în imagine arăta natural, se potrivea. E drept că sunt detalii, nuanţe ce se nasc oarecum de la sine în mintea regizorului, din jocuI actorului. Dar ele se definesc uşor tocmai pentru că, înaintea lor, alte detalii şi nuanţe au fost stabilite şi dozate cu migală alcătuind fundalul care poate da autenticitate unei improvizaţii. Pentru că, într-un film, nici o privire, nici un obiect, nici o umbră, nu apar pe peliculă „bătând din palme”, pe un scenariu, oricât de minuţios scris.