​Acolo unde nu ajung profesioniștii

     Probabil că unii vor fi surprinşi sau ne vor acuza de complimente gratuite, dacă vom afirma că printre filmele de excepție ale anului, la care critica ar trebui să revină, cu observații mai aplicate, se află şi câteva pro­ducţii ale amatorilor.
     Surpriza sau acuza ar ține însă de necu­noaştere. O necunoaştere la care contribuie raritatea referințelor cronicarilor, cu bilanțuri şi reportaje ocazionale, apoi anemica pre­zenţă a cineaştilor profesionişti la întâlnirile cineamatorilor, în fine absența unei preocu­pări a întreprinderilor cinematografice pentru difuzarea peliculelor în cauză.
     Altminteri, dacă filmele cineamatorilor ar fi difuzate cum se cuvine, pentru publicul larg, în care s-ar include şi profesioniştii (chiar şi cei care nu văd nici filmele colegilor, s-ar găsi anual mai multe lucrări de cineclub care să merite, fiecare, cronici mai ample decât un bun sfert al producţiei de Ia Buftea. Asta în ceea ce priveşte spaţiul cronicii. Cât priveşte performanţele calitative, ceea ce observam anul trecut, după Festivalul filmului experi­mental de la Arad, pornind de la peliculele lui losif Costinaş de la Timişoara şi Corneliu Di­mitriu din Bucureşti şi anume că unele filme ale cineamatorilor pot fi invidiate de oricare studio profesionist — se confirmă şi anul acesta.
     De pildă, la faza interjudeţeană de la Sibiu a Festivalului național „Cântarea României” şi la Festivalul filmelor de etnologie şi turism de la Herculane s-au prezentat şi au fost recent premiate câteva scurtmetraje semnate de soții Adriana şi Simion Oţoiu din Baia Mare: Strigătura grâului, La Sântă Măria Mică, Moșul, Mica vale verde, De la Tămaia la Amsterdam. Unele dintre aceste titluri au fost pomenite în succintele reportaje informative despre Festivalul filmului sătesc de la Bivolari şi vor fi probabil citate în treacăt şi în notele dedicate noilor întâlniri, alături de multe alte realizări ale ultimului an.
     Dar lucrul soţilor Otoiu depăşeşte semnifi­cația unor astfel de notificări şi liste, totde­auna lungi, dar nu totdeauna inspirate de or­dinea valorii şi care oricum nu pot să mar­cheze distanţa dintre tentativele curente şi reuşitele excepţionale.
     Trebuie să facem efortul de a ne imagina că în domeniul acestei arte tehnice, moderne, care este filmul, pot să apară în zilele noastre un fel de rapsozi populari, tot atât de auten­tici şi tot atât de liberi de orice poluare co­merciale sau degradare artizanale, cum erau creatorii de folclor din vechime, rareori întâl­niţi astăzi. S-ar părea chiar ca dificultăţile tehnice, marea investiție de pasiune pe care o presupune realizarea unui film pe cont pro­priu funcţionează ca un handicap pentru amatorii de succese publice facile. E un han­dicap depăşit doar de cei cu o reală înzes­trare. Astfel triată, adevărata creație populară are șanse privilegiate să se producă tocmai pe ecran.
     Peliculele soților Oţoiu sunt nişte balade ci­nematice în miniatură, create în spațiul tradițional al mitologiei româneşti, dar cu sensibi­tatea, cu mijloacele şi în spiritul modernităţii. Ele ne duc „pe urmele strămoşilor uitați” şi în „poienile roşii”, redescoperindu-le pline de vitalitate, deşi profesioniştii de la Buftea întâr­zie să se apropie de ele sau se apropie cu un aer depeizat şi amnezic. La Sânta Măria Mică este balada părăsirii muntelui, toamna, când stânele sunt demontate şi ode coboară în vale. O stranie logodnă a baladescului cu un tip de neorealism magic, pe care Adriana Oţoiu — căci ea este cea care filmează, solului re­venindu-i mai ales tehnica — îI susţine cu o rară elocvență a imaginii, a construirii fraze­lor de montaj, a întregii compoziţii audio-vi­zuale. Un aproape neverosimil rafinament al simplităţii şi al frustului înregistrează întreg ritualul desfacerii adăposturilor de peste vară, cu premoniţia surdă a anotimpului de gheaţă care vine.
     Spaţiul mioritic nu e văzut nicio clipă din unghiul pitorescului standard nici în Moşul, unde alt ritual din vremi imemoriale structu­rează naraţiunea. Un ritual deloc muzeistic, strict actual, pe deplin în vigoare: pregătirea vaselor, curăţirea lor, după o tehnică dacică — cu apă, cu piatră şi cu foc — în interiorul şi în preajma stânei. Un adevărat cult al unei grații a penumbrei, împăcată cu strălucirea soarelui care răzbate prin acoperişul improvi­zat, recuzita uzuală pusă în funcţiune de bă­trânul oier din vârful muntelui, ceremonia ges­ticii în acest spaţiu al trudei zilnice, dau sec­venţelor marca, lumina, respiraţia locului.
     E prea puţin şi, într-un fel, prea mult spus despre nişte filme, practic necunoscute. Mai mult şi despre celelalte (Strigătura grâului, Mica vale verde, De la Tămaia la Amsterdam) — după ce ele vor fi vizionate, să sperăm, la Casa filmului și la Cinematecă.