​Aceşti tineri tineri cavaleri ai imaginii

     Ambiţia documentarului
     Un buchet de filme documentare, înfăptuite mai mult sau mai puţin recent, dar pe care o parcimonioasă difuzare le-a făcut abia în ultima vreme (parţial) cunoscute publiicului, ne determină să ne ocupăm din nou de reaiizările încărcate de promisiuni ale unor tineri cineaşti; revenim oricind cu bucurie asupra unui asemenea subiect, cu convingerea fermă că o bună parte dintre proaspeţii sosiţi în arena nonfictiunii vor avea în viitor un cuvânt important de spus.
     Despre ce, şi mai cu seamă, despre cine este vorba de astă dată? Patru titluri cu o orientare tematică comună: Amintiri de Ia Straja, A fi brigadier, Familia mea, Ţărmul vacanţei; doi producători aso­ciaţi: C.C. al U.T.C. şi Studioul cinemato­grafic «Bucureşti»; un regizor operator: Cornel Diaconu; patru operatori (neregi­zori): lon Dobre, Mihai Truică, Sorin Ilieşiu, Stelian Munteanu. În afara celor men­ţionaţi, pe generice mai figurează, de ase­menea, şi nume consacrate în lungmetra­jul de ficţiune, ca de pildă cel al scenaristei Vasilica Istrate şi al inginerului de sunet Horia Murgu.
     Pe de-a-ntregul independente, aceste do­cumentare se înfăţişează la o vizionare în ansamblu şi ca posibile episoade ale unui amplu serial consacrat tineretului. Pe tineri îi aflăm punând umărul în sectoare de activitate deloc comode, acolo unde este în­tr-adevăr greu, uneori chiar foarte greu (A fi brigadier, Familia mea, Amintire de la Straja), dar totodată ştiind să guste din plin deliciile unor însorite zile pe litoral (Ţărmul vacanţei). Ca atare, în raport direct cu conţinuturile lor intrinseci, scurt­metrajele ar fi putut apărea încărcate de o exclusivă şi solemnă gravitate ori, din contra, tresăltătoare de exuberanţă juve­nilă. Ar fi putut fi aşa, dar nu sunt. Nu sunt, pentru că nici realitatea prezentată cu de­gajare neostentativă de Cornel Diaconu şi colaboratorii săi nu se arată doar so­lemnă sau exuberanţă.
     Pătrunşi de responsabilităţile majore ce le incumbă («a fi brigadier înseamnă a fi tânăr; iar tinereţea ca şi viaţa ţi-e dată o singură dată»), elevii, studenţii şi munci­torii veniţi din toate colţurile ţării pe şantierul canalului Dunăre-Marea Neagră, ca şi în alte «locuri fierbinţi» ale economiei socia­liste, îşi păstrează nealterate trăsăturile de comportament caracteristice vârstei. Mă­runtele preocupări cotidiene sau ocazionale (o partidă de şah contra-cronometru, urmărită «cu sufletul la gură» de supor­teri, aşteptarea înfrigurată a scrisorilor de acasă, tentativele de a-şi potrivi singuri îm­brăcămintea în conformitate cu normele unei veritabile exigenţe vestimentare, serile de dans, excursiile cu autocarul) se încarcă astfel de o savoare aparte, cu pefceptibile nuanţe de gingăşie şi umor.
     Chiar dacă unele dintre modalitătile specifice de exprimare cinematografică alese de realizatori s-au cam tocit de-a lungul anilor datorită utilizării lor neraţionale în nenumărate filme, chiar dacă nu toate declaraţiile «pe viu» excelează în spontaneitate, aspiraţia constantă către gestul neîncorsetat se observă pretutindeni. În A fi brigadier, un adolescent poartă cu sine, peste tot, în chip de mascotă, un imens Donald de plastic. În Familia mea, coloana sonoră aduce în prim plan crâmpeie de compuneri şcolare, mai sugestive decât orice comentariu: «mămica mea are ochi duioşi şi mâinile crăpate; ea este escavatoristă». În Ţărmul vacanţei, explozia de voioşie inundă năstruşnicele concursuri (de plâns, de frumuseţe, de alergare în saci cu picioarele legate etc., etc.) organizate, de altfel, cu deplină seriozitate, pe plaja taberei de la Costineşti. Deci gesturi obişnuite, întâmplări obişnuite, oameni obişnuiţi. Ridicând firescul la rang de supremă virtute, izbutind, aşa cum spunea cândva Joris Ivens, să creeze publicului spectator «impresia că poate controla oricând faptele care i se prezintă», deoarece se dovedesc evident «în stare să dea numele şi adresa eroilor», autorii răspund eficient unui deziderat fundamental al documentarului.
     Regizate de un operator, filmate de acesta si de alţi tineri şi destoinici cavaleri ai camerei, cu ambiţia entuziastă proprie începuturilor de drum, scurtmetrajele se remarcă cu deosebire prin atenţia deosebită acordată limbajului ochiului; jocul inspirat al efectelor de lumină şi de culoare, portretizarea precisă efectuată cu ajutorul poliecranului, varietatea încadraturilor şi a mişcărilor de aparat, le plasează neechivoc sub semnul benefic al imaginii. Al unei imagini extrem de funcţionale însă, ce se supune cu obedienţă adevărului obiectiv, fără a încerca nicio clipă să devină un scop în sine.