Am fost chemată la Buftea să dau probe pentru un rol, într-un film semnat de doi regizori tineri; fără să mai stau pe gânduri am spus da, convinsă fiind că voi lucra cu niște regizori-artiști, pe care-i prețuiam foarte mult încă de la primul lor film —
Apa ca un bivol negru.
Am aflat că este vorba de rolul Fefeleaga, din nuvela cu același nume a lui Agârbiceanu. Apoi, la începutul toamnei, în Munții Apuseni, la filmare, am trăit una din cele mai interesante experiențe artistice din cariera mea. Abia acolo am cunoscut întreaga echipă. Oameni admirabili, într-un peisaj de o rară frumusețe. Și-am început lucrul; rol dificil prin densitatea lui, rol aproape mut, având mai tot timpul ca partener un cal și, în câteva scene, un copil. Rol de mare concentrare, ce-mi solicita mijloace de o mare simplitate, pentru a putea da personajului ceea ce este esențial, expresia ultimă, lipsită de orice ostentație, de orice artificiu nefolositor creării adevăratei vieți.
Și regizorul
Mircea Veroiu, și operatorul
Iosif Demian, și toți oamenii din echipă, și peisajul cu liniștea lui, și faptul că lucram o temă de la început până la sfârșit, fără întreruperi și faptul că nu se auzea nimic în jur decât ușorul zgomot al aparatului, mi-au dat putința să mă concentrez asupra a ceea ce aveam de realizat. Pentru toate le mulțumesc pe această cale. Mi-a fost mai greu să le-o spun atunci. Și tare mult am vrut și vreau ca tot ceea ce am făcut eu să fie pe măsura celor cu care am lucrat, pe măsura rolului și a acelor binecuvântate locuri din nordul țării noastre.
