Înainte de lansarea „pe piața” pariziană a filmului Prea târziu a regizorului român Lucian Pintilie, prestigiosul cotidian francez „Le Figaro” face o prezentare atât a filmului, cât și a autorului. Referindu-se la acesta, articolul respectiv atrage atenția de la bun început că Pintilie „este român și a trăit mult timp în exil”, din care a revenit în 1990 pentru a face filmul Balanța, care în limba franceză a primit titlul Le Chêne (Stejarul). De altfel, se și subliniază că Prea târziu este ultimul capitol al unei trilogii consacrate de autor comunismului și ravagiilor pe care le-a făcut acesta în România. Primul datează din 1969, Reconstituirea, despre care Pintilie spune că este „ultima speranță romantică atașată utopiei noțiunii de comunism cu față umană”. Cu următorul său film, Balanța, el a arătat „un comunism paraplegic, golit de orice conținut ideologic” în timp ce în Prea târziu, Pintilie denunță simulacrul democrației, după cum afirmă autorul articolului, preluând o declarație a regizorului român: „În 1989, am trăit marea bucurie a revoluției. Dar, în ciuda acestei euforii colective care sărbătorea înmormântarea comunismului, am văzut toată vechea nomenclatură reconvertindu-se într-o clasă a noilor îmbogățiți. lar comunismul reciclat în postcomunism”. Pintilie evocă în filmul său soarta minerilor din „Valea PIângerii”. Acești mineri, complet manipulați, constituie un grup de șoc, paramilitar, necesar reglării de conflicte sociale, personale sau politice. „De la revoluție, acești o sută de mii de mineri sunt utilizați ca o forță de luptă”, declară regizorul cotidianului francez. „Din punct de vedere politic, minerii au o tradiție care convenea perfect noului regim. Într-adevăr, ei erau singurii în perioada Ceaușescu care i s-au opus. Chemând în ajutor acești mineri, deveniți un mit în lupta anti-comunistă, noul regim dădea iluzia schimbării. Minerii au venit de patru ori la București, iar în 1990 și 1991, au fost și victime”. Coborând în mină, alături de acești „aristocrați ai mizeriei comuniste” și somându-i joace în film, cineastul a descoperit oameni și nu „urangutani programabili la cerere. Scoțând masca acestei mase anonime, am întâlnit oameni care au o nebunie poetică și o mare fragilitate. Aceștia sunt „Mizerabilii” noștri ai secolului aI XX-lea”. Lucian Pintilie este conștient că a realizat un film foarte negru, întunecat ca fundul minei. „Într-adevăr, este o operă dominată de sentimentul eșecului. Nu mai avem platoșa umorului negru ca să ne protejăm. De aceea suntem atât de fără apărare în ofensiva răului”. După această coborâre în infern, realizatorul ar vrea să ofere în următoarele filme „o imagine critică și comică a consecințelor exilului românilor”.
