Dan Pița — I.A.T.C. promoția '70. În Institut:
Paradisul, O după-amiază banală, Viața în roz, filme care îl desemnează pe autor, filme care au participat, fiind remarcate și premiate la festivaluri internaționale (Mannheim. Amsterdam, Marienbad).
Mircea Veroiu ― I.A.T.C. promoția '70. În Institut:
Teama, Preludiu, Cercul. De asemenea, rețin atenția juriilor de la festivalurile studențești de cinema (aceleași). Cei doi sunt, alături de colegii lor, Petre Bokor și Andrei Cătălin Băleanu, laureați ai premiului „Opera Prima”, decernat de A.C.I.N. pentru filmul
Apa ca un bivol negru.
Roxana Pană: Dan Pița și Mircea Veroiu, pentru a doua oară vă întâlnim numele alăturate pe genericul unui film. De data aceasta, o ecranizare după Agârbiceanu:
Nunta de piatră. Cele două scheciuri care compun filmul —
Fefeleaga (regia: Mircea Veroiu) și
La o nuntă (regia: Dan Pița) — în ciuda unității stilistice, impun o necesară distincție. E vorba, cred, de o interpretare diferită a raportului realitate — imagine și despre aceasta aș vrea să vorbim...
Mircea Veroiu: De fapt, undeva pe aici, între realitate și imagine găsim definiția cinematografului. S-ar putea ca relația dintre ele să fie una directă și neconvertibilă, chiar mecanică. Rămâne atunci de văzut cum este realitatea pe care o transformi în imagini... Asta nu înseamnă că maniera în care imaginezi o realitate dată nu poate naște o nouă realitate. Care poate fi mai bună sau mai rea, reală sau suprareală în raport cu cea dată. Nu cred că filmul documentar este neapărat un cinematograf realist, iar filmul așa-zis de ficțiune ar fi nerealist din motivul grosolan că reface o realitate. Cred că imaginea și realitatea sunt în egală masură ale artistului, care le poate sau nu proporționa în funcție de talent, crez, angajare...
Dan Pița: Când am plecat la Roșia Montană să filmez La o nuntă îmi propusesem un anumit fel de a filma. Dar atmosfera, locurile și mai ales oamenii de acolo, în hainele lor, cu felul lor de a fi, m-au introclus într-o lume pe care o simțeam mai aproape decât decupajul pe care-l adusesem cu mine. Apoi, decorurile lui Radu Boruzescu și Helmuth Stürmer, muzica lui Dorin Liviu Zaharia și încadraturile propuse de operatorul Iosif Demian m-au introdus într-o altă realitate, pe care am putea-o numi „realitatea filmării”. Atunci am facut totul pentru a mă adapta, fără a altera nimic din autenticitatea și puritatea personajelor, a subiectului. Cred foarte mult în filmarea propriu-zisă, în căldura acestui moment în care de fapt se dă sens povestirii. Fără a diminua rolul montajului, știu că un cadru de care sunt nemulțumit în timpul filmării nu poate fi „reparat” la masa de montaj...
Roxana Pană: Arta noilor generații de cineaști a adus de obicei, pe lângă o nouă concepție de estetică a filmului, și un nou punct de vedere asupra realității reflectate. Din acest punct de vedere, nu regretați că filmul e o ecranizare?
Dan Pița: Dacă aș fi putut realiza un subiect de actualitate — eventual, chiar unul din propriile mele scenarii — lucrurile ar fi fost puțin altfel. Am încercat să-l interpretăm pe Agârbiceanu în modul nostru propriu, în concordanță cu felul nostru de a gândi cinematograful ca artă, căutând în același timp să nu denaturăm nimic din atmosfera și sensul povestirilor lui.
Mircea Veroiu:
Nunta de piatră nu este o ecranizare, așa cum se spune în cursul de la I.A.T.C.: „transpunerea pe ecran a unei opere literare”. Personal am încercat să apelez și la altceva decât la povestirea propriu-zisă. Am încercat să fac un mic exercițiu de limbaj, de descriere a unor stări, nu numai a unor întâmplări, care, de altfel, se descriu prin ele însele.
Roxana Pană: Metoda de exprimare directă, apropiată de documentar, pe care ați folosit-o în
Apa ca un bivol negru, cum își găsește continuarea — sau eventual replica — în
Nunta de piatră?
Dan Pița: Cred că e vorba de o continuare. În multe cadre din
Nunta se pot găsi virtuțile unui autentic documentar. Dar cred că la această întrebare trebuie să răspundă critica.
Mircea Veroiu: În
Fefeleaga am reconstituit (e meritul scenografului) un șteamp (instalație de sortarea minereului) care prin perfectul realism al construcției aducea ceva de „documentar”. Puteam să-l filmez într-o sută de feluri. Eu am încercat să fac o „pastă” de oameni, din care să se desprindă cu pregnanță un singur chip, cel al Leopoldinei Bălănuță. Modul în care am filmat acest lucru amintește reportajul. Un reportaj al unei zile de muncă de acum 70 de ani, la un șteamp făcut de noi astăzi. Poate fi și aceasta o manieră documentară...
Roxana Pană: Rețin din cele spuse până acum cuvintele: „Am incercat”, „Exercițiu”... Ce particularitate credeți că are sau ați dori să aibă filmul
Nunta de piatră în peisajul cinematografic românesc?
Mircea Veroiu: Filmele românesti, a căror panoramă s-a îmbogățit simțitor nu numai numeric, dar și artistic, nu prind încă suficient Ia public. Filmul nostru, care necesită destulă răbdare pentru a fi vizionat, se înscrie poate în direcția filmului „eseu”, și, deși e cam riscant termenul, chiar de „experiment”.
Dan Pița: Filmele lui
Iulian Mihu,
Manole Marcus,
Lucian Pintilie,
Mircea Săucan,
Victor Iliu,
Liviu Ciulei și
Radu Gabrea — iată pentru mine reperele acestui peisaj. Mă gândesc la modul în care ei utilizează mijlocele tehnice în transmiterea ideilor artistice și la grija pentru caracterul plastic în filmele lor. Eu cred, fără modestie, că de fapt nu facem altceva decât să continuăm un drum început de ei. Fără a crede că i-am depășit deocamdată.
Roxana Pană: Cât de aproape de „cinematograful dv. ideal” se află
Nunta de piatră?
Mircea Veroiu: Din păcăte sau din fericire, idealul unui artist, fie el chiar cineast, se schimbă, iar filmul mai suferă și de faptul că este suspus modei. Față de ceea ce gândesc eu acum despre cinema,
Fefeleaga e undeva în drumul spre acel „film ideal”.
Dan Pița: Cred că
Nunta se apropie de filmul meu ideal mai mult prin formă...
Roxana Pană:
Apa ca un bivol negru și
Nunta de piatră două experiențe diferite de lucru. Care dintre ele vă este mai apropiată?
Dan Pița: La primul film exista un eveniment care se desfășura independent de noi; ne aflam în fața unor întâmplări pe care trebuia să le relatăm în nuditatea lor. Aceasta presupune o selecție rapidă și aplicată la imprevizibilul fiecărui moment. Cel de al doilea film ne-a prilejuit o experiență radical schimbată, fiind vorba de reconstituirea unei epoci, a unei acțiuni prestabilite, cu deznodământ știut.
Mircea Veroiu:
Apa ca un bivol negru explică, pentru cine l-a văzut, ceea ce afirmam despre cinematograful direct, dar cazul acela a fost cu totul ieșit din comun, datorită realității la care era aplicat. Ca experiență de lucru a fost cu totul remarcabil: viteza de filmare, impresiile și senzațiile pe care le primeam odată cu aparatul de filmat... Cadrele din
Fefeleaga au fost îndelung pregătite, unele durează în film câte o sută de metri; a intervenit și
Leopoldina Bălănuță, care este ea singură cât o sută de cadre la un loc. N-aș putea să spun care din filme mi-e mai apropiat. Ca regizor, al doilea, firește, și întotdeauna filmul „făcut” și nu cel „găsit”.
