Vă supun atenției textul alăturat, referitor la filmul După amiaza unui torționar, nu din dorința de a combate un mare regizor și o valoroasă ecranizare de ficțiune, ci cu speranța declanșării unei reale dezbateri despre o pagină de istorie contemporană, din care nu trebuie pierdut din vedere eroul principal, Țandără Franț, un om în carne și oase, a cărui cutremurătoare mărturie demască, chiar din interiorul sistemului, atrocitățile sistemului comunist.
Sunt convins că dintr-o dezbatere avem mai mult de învățat și noi, și publicul, decât dintr-un cor de laude pe tema realizării artistice a filmului, pe care nu o contest.
Țandără Franț a încercat să depună mărturia sa la mai multe adrese: asociații, instituții, persoane fizice, dar a fost refuzat, spunându-i-se că e nebun dacă se autodemască.
A încercat și la mine, profesorul din film, fost deținut politic care a cunoscut Gulagul și grozăviile lui.
Când am fost convins de motivația creștină a mărturisirii lui Țandără Franț și de valoarea ei istorică, am căutat posibilitatea de a fi publicată.
După multe căutări am ajuns la editura Humanitas căreia îi mulțumesc călduros și cu recunoștință pentru acceptul și curajul de a pune sub tipar, fără a le modifica, mărturisirile lui Țandără Franț. Astfel a apărut cartea „Drumul Damascului”.
Am sperat și mai sper că se vor găsi și alții care să-l imite pe Țandără Franț pornind pe acest drum.
Nici unul dintre foștii deținuți politici, victime ale Gulagului, nu a încercat să-l condamne pe Țandără Franț care mi-a relatat că au venit la el, cu aspre reproșuri și grave amenințări, ofițeri superiori din Securitate, acuzându-I de trădare.
Filmul, în regia domnului Lucian Pintilie, se dorește a fi ecranizarea cărții scrisă de doamna Doina Jela „Drumul Damascului”, apărută în editura Humanitas în colecția „Procesul Comunismului” în anul 1999.
În carte autoarea a reușit, după lungi și chiar dureroase zbuciumări interioare, să pătrundă în intimitatea grozăviilor (uneori nemărturisite explicit, dar în final prezentate fără echivoc) săvârșite de prototipul, aproape perfect, al unui torționar recrutat de mic, instruit și condus nemijlocit de vârfurile Securității comuniste. Tot cartea dezvăluie, cu o nuditate impresionantă, lungul proces prin care Țandără Franț Torționarul, încearcă, se zbate și reușește să se convingă de rătăcirea lui, și pentru a-și dovedi convingerea hotărăște să mărturisească că a omorât, la comandă, sute de deținuți politici.
M-am simțit mic, în fața fostului torționar, astăzi Țandără Franț Mărturisitorul, întrebându-mă pe mine, și întreb pe mulți, mulți alții, dacă am avea tăria să mărturisim ca el?
Un merit în plus al cărții este că în cele 260 de pagini tipărite nu există nici măcar o porțiune care să sugereze, cât de cât, senzaționalul publicistic cu care sunt prezentate astfel de fapte în unele publicații.
Mesajul cărții este demascarea, foarte reușită, a sistemului torționar comunist, făcută chiar din interiorul sistemului.
În film, regizorul, d-I Lucian Pintilie, folosește puține secvențe din carte, trunchiate, alături de momente ce nu se regăsesc în carte, cum este personajul feminin cu posturi indecente (tânăra din leagăn).
Singura secvență redată corect și aproape integral, introdusă însă în genericul filmului, este discuția, purtată în tren spre Giurgiu, între d-na Doina Jela și profesor, interpretat de un maestru al artei scenice, Radu Beligan.
În restul filmului profesorul apare ca un moșulică cam sfârșit, care adoarme și chiar sforăie, inutil și total absent din desfășurarea acestei După amiezi.
Rolul doamnei Jela este minimalizat, interpreta fiind obligată să asiste pasivă și neputincioasă la scene penibile care nu corespund realităților din carte.
Adevărul este că doamna Doina Jela a fost factor determinant prin modul cum a reușit să intervină în discuție în momentele mai dificile ale mărturisirilor fostului torționar, momente uneori sincopate de emoția aducerilor aminte.
Interpretul lui Țandără Franț un alt corifeu al scenei românești, ne dezvăluie, conform scenariului, un om aproape anormal, cu ieșiri furioase, inconsecvent, purtându-se ca un tiran cu soția sa, ce ne este prezentată în film ca dereglată mental, cu mișcări bruscate, speriată ca un animal hăituit.
În realitate doamna Țandără este o ființă blândă, atentă, cu mult bun simț și o reușită gospodină. Nu dânsei îi aparține replica strigată dușmănos în finalul filmului: „Lăsați-l în pace pe soțul meu. De ce îl chinuiți?”.
Îmi este greu să constat că regizorul filmului nu a intuit, sau nu a acceptat, că în carte sunt două personaje total diferite, contradictorii: Torționarul și Mărturisitorul.
Diferența dintre aceste două personaje este enormă, ca între Ormuz și Ahriman, ca între Cain și Abel, ca între principiile Binelui și Răului.
Filmul nu distinge între aceste două entități, le contopește, prezentându-se un singur Țandără Franț, un psihopat căruia nu i se poate acorda crezare. Astfel se naște confuzia.
Această prezentare desființează mesajul cărții „Drumul Damascului”, care în viziunea autoarei însemnează Mărturisire, în sensul creștinesc al cuvântului, adică adevăr.
Personajul din film nu permite celor ce vizionează filmul să înțeleagă unde se termină crima torționarului și unde începe mărturisirea sau demascarea crimei.
Personajul din carte, cel care mărturisește, își asumă totala responsabilitate pentru crimele ce le-a săvârșit cu bună știință, ca torționar. El nu cere iertare de la oameni, afirmând calm, dar cu hotărâre, că nu i se cuvine, pentru că nimeni nu are dreptul de a ierta crimele pe care le-a săvârșit. Și adaugă, cu pioșenie, că numai Dumnezeu ar putea să se îndure de sufletul său. Tot el, cu luciditate, cu precizie, deconspiră și nominalizează, fără echivoc, pe autorii morali, cei care au programat și au dirijat înfiorătoarele atrocități din gulagul românesc.
Cartea consemnează toate aceste deconspirări dar filmul rămâne mut, nu acuză pe nimeni, nu descoperă pe adevărații vinovați la dispoziția cărora torționarul a fost un instrument, o sculă dirijată satanic.
Nu cuțitul care înjunghie, nici pistolul al cărui glonț omoară este principalul vinovat. Responsabilitatea majoră aparține celor ce dirijează aceste instrumente. Aceștia au creat iadul despre care scrie doamna lulia Blaga în articolul apărut în România Liberă din 16.05.2002.
Țandără Franț a fost și el în iad.
Dar eroul din carte, Mărturisitorul, reușește, fenomen poate unic, să evadeze din iad, pe când eroul filmului, Torționarul, rămâne prizonierul infernului.
