Puţin probabil ca atunci când a scris scenariul Despre oameni şi melci, Ionuţ Teianu să se fi gândit la faptul că în Dahomey melcul este asimilat cu un receptacul pentru spermă. Mai repede, el a avut în minte Senatorul melcilor de Mircea Daneliuc, iar secvenţa cu Dorel Vişan în faţa farfuriei cu melci poate fi considerat chiar un omagiu adus filmului din 1994. Cu siguranţă, însă, că ideea falimentarii uzinei producătoare de automobile de teren, a vânzării şi transformării ei într-o fabrică de conserve de melci, are implicaţii mult mai serioase decât gusturile culinare rafinate ale francezilor care o cumpără.
Despre oameni şi melci este o comedie dulce-amară amplasată într-un orăsel de provincie din România postdecembristă, acţiunea petrecându-se prin anii ’90, dar situaţiile fiind perfect valabile şi astăzi. Pentru că şi în 2012 mai există fabrici cândva competitive care îşi încetează sau îşi reduc activitatea azvârlind sute de oameni în şomaj. Pentru că şi în 2012 mai apar diverşi neica-nimeni din străinătate care vor să le cumpere pentru a le falimenta definitiv şi a le vinde la fier vechi. Pentru că şi în 2012 mai sunt directori care bat palma cu investitorii contra un comision gras. Pentru că şi în 2012 visul multor români este să emigreze, mai ales dacă eşti o tânără, frumoasă şi isteaţă precum Manuela (Monica Bârlădeanu), care nu se poate mulţumi cu avansurile bătrânului director (Dorel Vişan) şi cu partidele de sex pe acoperişul fabricii cu George (Andi Vasluianu), un Don Juan căruia nu-i scapă nici o fustă deşi e însurat. În ciuda preocupărilor sale frivole, sau poate tocmai de aceea, soluţia lui George pentru salvarea fabricii este legată tot de sex. Ce-ar fi dacă toti muncitorii, colegi cu el, şi-ar vinde sperma pe care un laborator specializat în colectarea produsului pretinde că plăteste în valută? Muncitorii nu sunt uşor de convins, dar George reuşeşte, făcând el primul pas. Numai că soluţia se dovedeşte a fi neviabilă pentru că, asemenea altor “produse” româneşti, sperma românească nu are căutare în străinătate. Amară concluzie, mai ales că se pare că la baza scenariului a stat o întâmplare reală consemnată într-o notiţă de ziar.
La cel de al doilea lungmetraj de ficţiune (după Legături bolnăvicioase – 2006), regizorul-producător Tudor Giurgiu conduce cu mână sigură un film amuzant, pe alocuri incisiv şi deloc vulgar (pericol evident la o simplă lectură a subiectului). De mare ajutor în acest demers îi este o echipă actoricească remarcabilă din care, pe lângă interpreţii excelenţi (deja mentionaţi mai sus) ai celor trei roluri principale, mai fac parte o serie de actori tineri, descoperiţi în teatrele din Bucureşti şi din ţară, care reuşesc să particularizeze şi să dea culoare unor roluri de plan doi. Cred că ar fi cazul ca şi alţi regizori să-i aibă în memorie pe Andreea Bibiri, Toma Cuzin, Gavril Pătru, Emilian Oprea, Alin Panc.
O notă specială pentru prezenţa celor doi Stevenin, tatăl şi fiul atât în viaţă cât şi în film, nume de rezonanţă în cinematograful francez, care aici joacă pentru prima dată împreună.
