Într-o seară, prin 1986, la replica „Ţara nu mă vrea? Dar cine a întrebat-o, vreodată, pe ţară, ce vrea?”, se întrerupea brutal, pe ecranele televizoarelor,
Întoarcerea lui Vodă Lăpuşneanu. Vigilenţa aţipită cine ştie cum, reintrase în funcţiune. Proiecţia a rămas, astfel, ciuntită şi multă vreme nu ne-am mai întâlnit cu acest film care, contând pe demnitate, nu pe răsplată conjuncturală, nu şi-a agăţat eticheta de „interzis”. L-am revăzut târziu, după 1990 când, în sfârşit, puteam să-i fixăm locul ce i se cuvine: acela de a fi o creaţie unică în perimetrul mult ridicatei în slăvi epopei cinematografice naţionale. Tot ceea ce ţine de mitologia deprinsă în şcoală, de folclorul mărunt, este refuzat de autoare de la înălţimea unui sentiment şi a unei culturi a istoriei. Înfriguratul, singuraticul domn plăsmuit de cineastă nu descinde nici din legende, nici din cronică şi cu atât mai puţin din nuvela lui Negruzzi (evident, unele vorbe atribuite în epocă există), ci dintr-un etern, învolburat miez al unei istorii căreia nu i-a fost dat să cunoască odihna. Pentru prima oară în cuprinsul acestui gen, aşa cum a fost el practicat la noi, cu emfaza reconstituirilor, incursiunea în trecut respinge acumularea amănuntelor bănuite a avea atingere cu autenticitatea numai pentru că au fost coborâte din literatura istorică sau din iconografie. Nimic din opulenţa, din monumentalitatea arhitecturală atât de străine spiritului ctitoriilor noastre, dar atât de prezente în reconstituirile pe celuloid. Ne aflăm în faţa unei imagini a Renaşterii româneşti, ascetic stilizată, apropiată de sacralitatea sculpturii: decoruri puţine, strict trebuincioase, tron, mese, bolţi, multe bolţi, coridoare capabile să suporte ideea de taină a istoriei. Costumele par şi ele sculptate, nu „ţesute”, răsărite direct din pământ, din soliditatea nevăzutelor rădăcini. Între pereţii glaciali, mai ales între ei, tăcerea de atâtea ori înşelătoare se scrie istoria lui Lăpuşneanu. Adevăratul câmp de bătălie se află acolo, în sălile reci, în cotloane, chilii, peste tot unde simte că ar fi neiubit, trădat, în vremuri ce îl silesc să fie crud, neiertător. Abuziv şi de atâtea ori inadecvat invocată, sintagma „Meditaţie pe marginea istoriei” a ajuns o formulă pe cât de pretenţioasă, pe atât de găunoasă. Retorica frumoaselor sentimente general-umane a mascat adeseori absenţa ideilor. Scurta şi patetica domnie a lui Alexandru Lăpuşneanu este, în filmul
Malvinei Urşianu, răstimpul puterii văzute ca un sacrificiu. Fizic, domnitorul (
George Motoi) îmbătrâneşte sub privirile noastre. Mândria de ultim Muşatin este disputată de spaima de a nu fi la înălţimea împovărătoarei moşteniri, de îndoilei şi neîncredere, de iminenţa violenţei. Prin însăşi condiţia sa, el este un om singur. De câteva ori, Vodă cere să fie lăsat doar cu el însuşi şi cel puţin două astfel de scene sunt un adevărat concentrat al stilului silogistic de construcţie cinematografică propriu Malvinei Urşianu. Filmat printre cai, ca într-o stranie beţie a unei scurte rătăciri, chipul domnitorului este apărat da aburul răsuflării lor. Sunt câteva cadre de vis ale operatorului
Alexandru Întorsureanu, a căror muţenie pregăteşte replica ce avea să vină: „Caii nu sunt dobitoace, vornice, caii sunt oşteni. Şi-au dat viaţa împrună cu oamenii noştri pe toate câmpurile de luptă. Moldova e plină de oasele lor, amestecate de-a valma cu ale oştenilor noştri”. Grozăviile ce vor urma îşi vor afla, poate, mântuirea în această spovedanie lumească, începută printre picioarele cailor şi continuată în registrul sacru, la picioarele Christului dintr-o icoană care stă să înghită ecranul. Este ruga de iertare de dinaintea păcatelor, nerostită, lăsată în seama balansului dintre absenţă şi prezenţă, dintre presimţire şi împlinire. Adeseori, contrastul dintre conturul vizibil şi cel mental despică povestirea în două, ca o lovitură de daltă. Participăm, dintr-o dată, la câteva acţiuni. Nu vedem uciderea boierilor, doar securea ce rămâne o clipă suspendată pe ecran, metonimie a urii ce se vesteşte. Dimensiunile pedepsei, drepte sau nedrepte - rămâne să chibzuim - ne sunt sugerate de cadrul imediat următor, cel al disperării domniţei Ruxandra (
Silvia Popovici). Strigând numele celor trimişi la moarte, ea evocă un trecut, o copilărie. Cuvintele, rostite cu sufletul la gură sunt, în acelaşi timp, şi o implorare a divinităţii: „Doamne, Dumnezeule, Albotă şi Ulea mergeau la vânătoare cu tata. Şi bătăliile le-au dat împreună. Ulea m-a învăţat să merg călare şi mi-a adus o veveriţă. Cu fata lui am pus furca în brâu prima oară. Cum am să mai pot privi în ochii ei? Doamne, nu se poate, opreşte!” Se poate, pentru că ceea ce nu ştiau de atâtea ori personajele domneşti, ştiu, ca mai întodeauna cei care stau în umbră, cei care fac şi desfac stăpânirile. Pentru ei, istoria nu este adesea decât reiterarea unor mari jocuri care, tocmai pentru că se repetă, se pot lipsi de zorzoanele spectacolului. Straniul Moţoc, un soi de erou damnat şi el, frumos, atât de diferit de fabulaţia literară, aparţine prin cinismul lucidităţii sale tuturor timpurilor. În ceasul revenirii lui Vodă Lăpuşnenau, el porunceşte: „Să tacă o dată clopotele. Să înceteze şi trâmbiţele”. Vornicul despoaie ritualurile istoriei de fast, păstrează doar o mecanică elementară, peste care se poate trece în grabă. Între calmul rece al lui Moţoc şi spaimele lui Lăpuşneanu se află prăpastia dintre acceptare şi refuz, dintre împăcare şi nebunie. Ar fi o raţiune suficientă pentru a nu socoti
Întoarcerea lui Vodă Lăpuşneanu numai un film de epocă.
