​„Buletin de București” – cronică de film

     Până acum, Francisc Munteanu a glumit doar în filmele lui serioase. Comedie-comedie nu ştiu să fi făcut până la proaspătul Bu­letin... Ultima lui cochetarie cu zâmbetul desfășurase în povestirea Anei şi a hoţului, dată tot pe mâna regizorală a lui Virgil Calotescu povestioară jumătate gravă, jumătate veselă, cum îi stă cinematografului mai bine şi vieţii mai în obicei... Recuperarea tânăruluri fost delincvent se făcea voios şi în treacăt fără moralizari pisăloage de care fug azi până şi copiii de grădiniţă. Cam de pe aici începe și de astădată iscusința scenaristului în con­sonanță cu cea a regizorului: în dezinvoltura cu care vorbeşte-vorbesc despre vârsta dragostei „în direct” cu alte vârste, adresându-se fără morgă şi aplomb didactic unui imaginar tânăr prieten. Ca unui tânăr, adică firesc, ca unui prieten, adică sincer. Convins că doar aşa mica fabulă servită lejer, în treacăt, va avea cât de cât răsunet şi la cel-cea în cauză. La ambii, în Buletinul de București, subiectul de asta data cu apăsare comic, şi doar prin ricoșeu mai grav (câte căsătorii „în alb" şi pe bază de cec la purtător s-or mai face-desface fără sfârşitul happy, ca în filmul nostru?!)
     Deci: Ea, o proaspătă absolventă de agro­nomie în căutarea buletinului de capitală. Cum se poate obţine un buletin de Capitală? El se obţine prin naştere, prin căsătorie, prin concurs. Două din posibilităţi cad, rămâne solutia cu soţul de închiriat contra zece miare expediate urgent de „babacii” din provincie. Urgent, ca nu cumva taximetristul amator să se răzgândească şi fata cu veleităţi de Capi­tala să rămână şi fără certificat nupţial şi fără... probe de telegenie. Dar socoteala de la cămin nu rimează cu cea de la primărie. Clauza cu buletinul prin recentă căsătorie cade, şi atunci intervin alte peripeții în căutarea dovezilor de nepotrivire de caracter, probe „contondente”, necesare divorţului după 24 de ore deci: martori, avocaţi, împăci­uitori, antrenori nocturni, părinți inoportuni etc. etc. O tipologie amuzantă, din pornire, fi­guri pitoreşti, a la Kojak, ofertantul cu buletin şi origine (sănătoasă), iluzionistul de bâlci sau antrenorul nautic, socrii provinciali, prietenii îndatoritori, dar negăsindu-li-se tuturor cheia comică, tonul ce face muzica, unele nu mai funcţionează pe parcurs. Rămân crochiuri disparate, care nu intra în relație comica nici ele între ele, nici cu întâmplările dirijate din „off”. Se simte că scenaristul şi regizorul n-au încă experienţa genului „pur”, ca să-și exploateze până la capăt situaţiile printr-o su­ită de amănunte, invenții spirituale ce ar face farmecul poveştii. De pildă: părinții fetei pică neanunţaţi la Bucureşti şi nimeresc exact la primărie unde — stupoare! — se oficiază cununia odraslei lor cu un necunoscut. Momen­tul e însă repede expediat cinematografic, printr-o singură privire de perplexitate a tată­lui şi un leşin instantaneu al mamei, înregis­trat şi acela într-un plan îndepărtat, fără vreo reacție la cei din jur (respectiv: o figurație care să fi preluat cât de cât ecoul). Și atunci hazul rămâne doar pe umerii — e drept, căliţi — ai excelenților actori. Mircea Diaconu (mirele de ocazie) în faţa Dragăi Olteanu-Matei, leșinată: „Cine e doamna?” Octavian Co­tescu, caragializând: „E soacră-ta, mişelule!” în timp ce fata (dulce şi distinsă — Catrinel Dumitrescu) se lipeşte tandru de mamiţica prăbuşita pe scaun. Rearanjarea mobilei din casă straină — situație aptă de comic bur­lesc, nu provoacă efectul scontat, pentru că aici ar fi fost necesară fantezia detaliului, improvizaţia gagului, ritmul specific care să evite repetarea, îngroşarea gestului şi a rostirii replicii. Acolo unde regizorul se ocupă mai serios de soarta secvenței comice — cum fi sărbătorirea de la restaurant, unde şuşotrelile tinerilor îngrijoraţi de-ntorsătura lucrurilor sunt luate de părinţii înduioşați drept şoapte de amor, ca şi noaptea pseudo-mirilor petrecută în vecinătatea aceloraşi socrii-com­plici la fericirea odraslelor şi indiscreţi, sau apariţia martorului (Constantin Diplan) ce în­cearcă să declanşeze el cearta proaspeților însurăţei, urmată de o bătaie, bătaie care le-ar putea asigura dovezile legale pentru di­vorț — comedia reintra în drepturile ei (le­gale) iar autorii dovedesc un real simț al ei. Dublat de o mai bună înţelegere a psiholo­giei, a caracterelor comice şi a replicilor de duh. Aici şi ritmul (realizat prin decupaj, montaj, interpretare) imprimă secvenţelor „firesc comic” calitate rarisima în istoria locala a genului, gen care la noi suferă tocmai prin îngroșare, încărcare peste gabaritul su­portat de un public mai exigent.
     Un firesc la care subscrie, cu talentul lui de excepție, Mircea Diaconu, actor capabil să învecineze, ca nimeni altul, surâsul cu drama. Ironia subtilă a candorii şi ridicolul. Alături de el evoluează, într-un registru liric, cu gra­ție şi dezinvoltură, surâs pieziş-ironic (poate puţin prea sofisticat) Catrinel Dumitrescu. Spre o satiră mai pronunțată îşi conduc per­sonajele Octavian Cotescu şi Draga Oltea­nu-Matei. Minunații noştri actori de comedie nu se dezmint chiar când regizorul îi cam lasă să se descurce singuri şi atunci unii „trag” spre efecte sigure sau lungesc mult scena, ca în „nocturna” Octavian Cotescu—Rodica Mandache, ori relaţia, ades previzibilă, dintre Draga Olteanu şi Octavian Cotescu, sau dia­logurile — cam neinspirate — ale fetelor de la cămin.
     Două contribuții la reuşita comediei: compozitorul Anton Șuteu subliniază cu nerv, alteori chiar compensează situația insuficient exploatată vizual cu o partitură colorat caricaturală: marşul nupțial amuzant parodiat, ori cântecelul satiric „La Bucureşti, la Bucureşti”. Operatorul Marian Stanciu „tipăreşte” pe peliculă o metropolă senină și modernă, un oraş agreabil şi pitoresc, şi mai atragător din unghiul provincialilor. Unghi subiectiv, uneori - înfrumusețând cadrul, dar nu ca reclama turistică ci din perspectiva aspiraţiilor unei bovarice provinciale, dar şi al unui îndrăgostit local (de data aceasta un operator) îndrăgostit de oraşul căruia îi descoperă cu fiecare nou panoramic, traveling, filmare din maşina, din mână, de la etaj, tot alte colțuri inedite, fermecătoare. În goana aparatului recunoşti şi universitatea, şi statuia lui Mihai, şi magistrala şi metroul. Un plein-air-ism vesel — cadru ideal de comedie lirică — dar şi decorurile interioare şi costumele ce dau viaţă, culoare, adeseori nerv, agreabilului nostru Buletin... E puţin? Nu-i puţin? Important e că filmul amuză — şi nu gratuit. Apetența pentru umor a autorilor există. Experienţa genului se câștigă treptat, Buletinul de comediograf se în timp, dar sigur în cazul de faţă.