— Sunteți singurul regizor român, Elisabeta Bostan, căruia un distribuitor străin i-a cumpărat filmul înainte chiar de a citi scenariul. Cum ați reușit să vă impuneți atât de spectaculos?
— Nu prea cred în cariere spectaculoase, în boom-uri miraculoase; cred doar în muncă și perseverență diabolică, în profesionalism cucerit metru cu metru de peliculă. E o meserie în care trebuie lucrat mult și fără întrerupere, fără orgolii. Trebuie să treci prin toată filiera complicată a producției pentru a stăpâni, odată cu gramatica cinematografică și ritmul industrial modern. Dealtminteri, nimeni n-a semnat o poliță în alb pentru mine, Producătorul la care vă referiți văzuse toate filmele mele; la
Veronica a fost atras și de noutatea genului: musical cu copii și măști mobile. A riscat, ca să zic așa, cu anume acoperire.
— Vorbeați de orgolii, la ce vă refereați?
— La faptul că am intrat în studio fără prejudecăți: am făcut timp de 10 ani asistență de regie, după ce în institut urmasem, paralel, patru ani cursuri de actorie, ca să învăț bine ce anume să cer interpretului. Am avut și șansa unor străluciți pedagogi ca
Victor Iliu,
Jean Georgescu, Marietta Sadova.
Filmarea „Scrisorii pierdute” a fost pentru mine o lecție de înaltă clasă cu actorii „Naționalului” și totodată o școală de rigoare, metodă, conștiinciozitate, care mi-a folosit enorm pentru toate cele 13 filme la care am lucrat ca asistentă și ca regizor-secund. Dragostea pentru profesie alungă trufiile mărunte, teama că, dacă faci ucenicie îndelungă nu te mai poți afirma independent.
— Ca regizor-femeie ați avut de învins anumite prejudecăți, mai mult sau mai puțin mărturisite?
— Nu. N-am impresia că pentru mine ar fi mai greu pe platou decât pentru colegul meu. De aceea nici nu cer vreun privilegiu și vreun rabat. Meseria e dură, într-adevăr. Dar depinde de forța de a te impune echipei și mai ales de știinta de a te organiza. Dar asta se învață cu timpul. Eu am avut, norocul ca după două scurt-metraje, directorul studioului să aibă încredere în mine și să-mi dea să realizez
Puștiul. Apoi, în activitatea mea în studiou, m-a vegheat mult tirnp interesul cald, omenesc și profesional al lui Victor Iliu. El mi-a dat multă siguranță.
— Sunteți într-adevăr, așa cum păreți, sigură de dvs. întotdeauna?
— Cred că în clipa în care aș fi prea sigură, m-aș teme cel mai mult pentru mine. Fiecare film e o nouă și grea încercare. Fără neliniște n-aș putea lucra. Neliniștea aceea, când știi că trebuie, că n-ai voie să faci decât un film bun.
— Premiile internaționale v-au dat posibilitatea să vă confruntați, v-au ambiționat să ridicați ștacheta?
— Din păcate, la primele festivaluri la care au participat filmele mele, eu n-am fost de față. Am primit doar veștile premiilor luate, Și ce nevoie aș fi avut, pe atunci, să știu exact de la ce pornesc, pe ce treaptă mă situez, care sunt valorile competitive! Abia mai târziu m-am plasat în context, am știut ce cale am de urmat.
— Și, după părerea dvs, ca autoare și ca membră în diversele jurii internaționale, în ce context mondial ne situăm noi cu filmul de copii, în ce curent ne încadrăm, la ora actuală?
— N-aș zice că există în genul filmului de copii curente, mode schimbătoare, ci mai degrabă o foame permanentă de acest tip de film pe care occidentalii îl numesc astăzi „film de familie”. Spectacol la care pot merge părinții împreună cu copiii, un fel de sărbătoare de familie de care se bucură, deopotrivă, cei mari și cei mici. E un fel de reacție sănătoasă la filmul de violență și la filmul sexy. Asta și explică succesul imens înregistrat de retrospectivele Disney, Trnka...
— … și Elisabeta Bostan.
— Într-adevăr, au fost vreo 5-6 retrospective cu filmele mele în Spania, în Iran, în Canada; în toamnă se pregătește o retrospectivă în Franța. După cum știți a fost cumpărată toată seria
Năicilor, Tinerețe fără bătrânețe și
Nuntă în țara Oașului. La
Veronica au fost investiți bani înainte ca filmul să intre în producție, el va fi dublat în engleză la B.B.C. Discul povestit și cântat de Tom Jones după
Tinerețe fără bătrânețe s-a vândut excelent. Ce păcat că nu se fac și la noi asemenea discuri, foarte atrăgătoare pentru copii.
— Nu ați constatat totodată și o anume tendință la acest gen — foarte confortabil din punct de vedere moral — al filmului de familie către un anume conservatorism, tradiționalism didactic?
— Nu. Pentru că, în clipa în care copilul simte caracterul didactic al unui film, îl respinge cu înverșunare. Pe el trebuie să-I câștigi, atrăgîndu-l prin modalități cât mai variate. De aici voga de azi a musicalului și a filmului dansat. La vremea lui,
Năică s-a bucurat de succes pentru că spectatorii-copii simțeau nevoia unui personaj al lor, un erou pe care să-l creadă și să-l urmeze în marea aventură de descoperire a universului. I-am studiat îndeaproape Ia vizionări, erau entuziasmați de șotiile lui Năică; la premierele la care lua parte interpretul, Bogdan Untaru, micul actor era purtat pe brațe, sărutat. Am primit multe scrisori de mulțumiri din partea copiilor. Ei au făcut din Năică o vedetă și mi-au dat astfel ideea serialului care a avut atâta succes.
— Credeți că și pe plan internațional e valabilă explicația acestui succes?
— Acolo se adaugă, cred eu, și interesul pentru spiritualitatea românească, pentru ambianța satului nostru care l-a creat pe Năică, care a inspirat basmul „Tinerețe fără bătrânețe” și „Amintiri din copilărie”.
— Într-adevăr, există o valorificare cinematografică a sursei literare și plastice culte sau populare în aceste filme, valorificare care amintește de o pasiune, după cât știu, mai veche.
— Dacă nu studiam regia, aș fi urmat cu siguranță istoria artelor sau arheologia. M-au pasionat întotdeauna culegerile folclorice, obiceiurile populare (am și concretizat câte ceva în
Nunta din Oaș și
Cloșca cu puii de aur). Port în mine acest filon plastic și poetic și sper să-l fructific din ce în ce mai bine, pentru că, știut este, afirmarea noastră pe plan mondial se poate face nu atât prin forma sau prin genul filmelor, cât prin țesătura lor intimă de gânduri și sensibiiitate specifică, prin miezul lor național. În acest sens,
Tinerețe făra bătrânețe a fost pentru mine o experiență folositoare. Critica a recunoscut, la vreme, acest peisaj uman și natural, care reconstituia lumea basmului popular și în costumele inspirate din fresca Voronețului și în detalii scenografice sau în metafore vizuale.
— Tot o reușită socotiți și experiența Amintirilor din copilărie?
— Acolo am fost intimidată de carte. Aveam de „luptat” cu Creangă, cu umorul lui colosal… Dar mie fiecare film mi-e drag ca un unic copiI, chiar de-aș avea o sută.
— Veronica, după cât știu, e cel mai dificil dintre toți „copiii”.
— Pentru că am ținut să fac un musical cu copii, dar nu în genul celor cunoscute, cu vedete adulte, ci cu mici actori deveniți, ei, vedetele musicalului. Era apoi problema dificilă (despre care am mai vorbit) a măștilor mobile și nu fixe, de carnaval, cum veți vedea în curând pe ecrane, într-un film englez, excelent dansat și cântat de cei mai buni actori,
Povestirile Beatricei Potter. La noi, dificultățile au fost multe: mulajele faciale, foarte greu de obținut, apoi carcasele mobile purtate de actori pe dedesubtul costumelor, apoi costumele însele care să evolueze și coloristic într-un decor feeric și amintind totodată realitatea cotidiană. (Cum e acel decor al morii în care obiectele casnice devin cadrul revistei dansate). Au intervenit apoi problemele de echilibrare a culorilor foarte vii, diverse. Ați observat, desigur, mai ales în scena morii, influența puternică a coloritului exotic al lui Van Gogh.
— Pentru că am ajuns aici, nu vi se pare că filmul de copii impune și el o stilizare a liniilor, a culorilor, a compoziției cadrului?
— La filmul de copii, teoria stilizării mi se pare falsă. Aici se cere o fantezie mai încinsă, mai stimulativă. Copilul e deprins, desigur, să simplifice, să facă o pisică din două linii, dar aceasta nu e stilizare prin reducere, prin selectare, ca la adult, ci prin cunoaștere parțială a realității. Noi trebuie să-i îmbogățim substanțial copilului perceperea lumii, să-I stârnim, să-i biciuim chiar imaginația și spiritul de observație. Să-i sensibilizăm percepția. Daca ați observat toate basmele, de la Creangă la Andersen, au un fel de saturație a sugestiei, o bogăție de detalii, o abundență de notații de peisaj, de ambianțe. Pădurea prin care trece Făt-Frumos e ca o perie deasă, descrisă minuțios, cu amănunte ce-l pot plictisi pe adult, dar îl farmecă pe copil. Filmele care încearcă o stilizare, o abstractizare a formelor, satisfac — poate — gustul câtorva rafinați, dar ele nu ajung la inima și fantezia copilului.
— Veronica v-a pus nenumărate probleme de acest gen. Cum le-ați rezolvat?
— Beneficiind de o admirabilă echipă care a lucrat cu o pasiune și un profesionalism ireproșabil. Nu uitați că tot filmul e realizat în play-back, că o fetiță de 5 ani a avut de înfruntat vedete consacrate, că ritmul de montaj trebuia obținut după o bandă ce fusese înregistrată înainte, că filmul trăia prin muzică printr-o bandă sonoră de mare vibrație, ca o dantelă. N-aș fi putut realiza nimic din aceste ambiții fără concursul unor profesioniști pasionați, ca operatorii de sunet
Oscar Coman și
Salamanian, monteurul
Dan Naum, operatorul de imagine lulius Druckman, directorul de film Nicolae Codrescu și o strălucită echipă de regie: lorgu Ghinghidis,
Edith Mandel, Sofia Lupu. Ca să nu mai vorbesc de colaborarea creatoare cu pictorii
Giulio Tincu și
Nelly Merola, cu compozitorul
Temistocle Popa și cu scenaristul
Vasilica Istrate. Sunt unul dintre regizorii care au avut cea mai îndelungă conlucrare cu aceeași echipă. Sunt unul dintre regizorii care nu cred că filmul se poate face de unul singur.
— Vă mulțumesc.
