Opinia criticului
"Scoica lui Jean Petrovici imortalizează şi el un moment deosebit, în orice caz mai spectaculos: lansarea la apă a primului cargou românesc de 12.500 t — „Scoica”. (...) faptele în sine, aşa cum se înfăţişează ele pe ecran spectatorilor, sunt suficient de revelatoare; orice comentariu ar fi fost (...) de prisos. Momentul trăieşte nu prin detaliile lui tehnice (nu este un film de popularizare industrială), ci prin emoţia pe care o semnifică, şi în acest caz, emoţia miilor de oameni care au contribuit la realizarea acestui colos plutitor. Aici intervine însă hiatusul filmului lui Jean Petrovici.
Scoica abundă, în virtuozităţi de imagine (foarte multe cadre înfăţişează montarea vasului, şi nu lansarea lui propriu-zisă) — ciocănitori filmaţi prin geamuri aproape mate, reflexele în apă ale scânteilor de sudură, contre-jour-uri superbe, dovedind o sensibilitate operatoriceaseă deosebită (Karol Kovacs). Imaginea transfigurează într-o manieră ce vizează expresionismul elementeIe cotidiene — un plan, parcă de sfârşit de lume, cu vulcani şi zgrunţuri enormi ce se zvârcolesc lent, este în fapt elicea filmată „au ralenti” în clipa scoaterii ei din formă, un şarpe monstruos este lanţul prelung al unei ancore. Vasul noaptea, incendiat în nenumărate puncte de aparatele de sudură, este o sărbătoare misterioasă, punctată de lumânări sau de torţe, iar siluetele muncitorilor, animate, între schelele de metal, au ceva din grafismul unui Masserell. Toată această frenezie imagistică dă însă o ciudată senzaţie de gol, de artificiu decorativ inutil. Emoţia transpare rareori prin aceste bizarerii frumoase. Un cadru readuce filmul în coordonatele lui normale: un maistru (sau poate un inginer) care conduce operaţia de lansare (şi aici, trebuie menţionat un gros-plan de mare expresivitate) se împiedică în mers de o bârnă; incidentul este insignifiant şi maistrul îşi continuă netulburat agitaţia. Dar pelicula devine în acest moment sensibilă şi emoţionează." (
Dinu Kivu, Cinema nr. 12, decembrie 1966)
