Asfalt Tango (1996)

Charlotte Rampling despre Nae Caranfil: „Am văzut primul film al lui Nae Caranfil (E pericoloso sporgersi) și l-am găsit foarte reușit. E un fel de Woody Allen din Est, o persoană în același timp extravagantă și gravă”. 

Spicuiri din presa franceză
"Imaginaţi-vă peripeţii şi quipro­quouri, adăugaţi fineţe şi gravitate, completaţi totul cu umor de bună ca­litate şi veţi avea o idee despre film" (Canard enchaîne); "Un inteligent şi eficace portret al României contemporane, nu lipsit de farmec" (Studio Magazine); "Asfalt Tango regăseşte accen­te apropiate comediei italieneşti de odinioară. Filmul constituie, de altfel, o fabulă morală insolentă asupra rapor­turilor dintre bărbaţi şi femei, dorinţă şi căsnicie..." (Le Monde); "70% umor şi ritm, 5% violentă şi sex" (Cinemag); "Uşurătatea aparentă a subiectu­lui e dublată de o reflecţie asupra tul­burărilor prin care trece o ţară aflată între totalitarism şi liberalism sălbatic. Road movie-ul sau picarescul nu sunt decât pretextul unei radiografii pesi­miste. (Les inrockuptibles); "... cade destul de des în facilita­te, deşi oferă portrete savuroase. (...) O comedie a cărei ambiţie e să spu­nă mai mult decât un film politic des­pre ţara sa unde femeia a devenit cel mai preţios capital în (sensul că e cel mai lesne de transformat în bani)." (La croix); "Un scenarist de talent care, în ciuda dialogurilor pline de umor, nu reuşeşte să scoată povestea din mo­leşeală. Poate şi din cauză că în ase­menea momente, Nae Caranfil doreş­te să stârnească reflecţii asupra a două moduri de viaţă, arhaic şi mo­dern" (Telerama); "Ideea e exploatată iniţial cu ma­liţie - mizându-se pe contrastul dintre visele protagonistelor inocente şi reali­tate, pe opoziţia dintre distincţia cini­că a Charlottei Rampling şi destrăma­rea ţării traversate dar, pe măsura apropierii de frontieră, regizorul pierde firul, iar comedia care păruse vie şi lansată se dovedeşte sentimentală, încheindu-se fără curaj." (Nouvel Observateur); "... un road movie improbabil care acumulează clişee şi revigorări fals di­namice. Caranfil e un cineast promi­ţător de la care aşteptăm, după acest eşec care nu are nimic ruşinos, un nou film ceva mai bine condus." (Positif); "Un film sub clopot de sticlă, fără rimă sau sens, nici românesc, nici fran­cez, care aduce o proiecţie neînde­mânatică a aspiraţiilor profesionale ale cineastului. Fără să se sinchiseas­că de starea actuală a ţării sale, el în­cearcă mai curând să transpună prin personajele sale propria sa atracţie pentru occident. Ideea autobuzului, microcosm steril şi autarhic, e mai curând simptom de lene creativă." (Cahiers du Cinema); "Candidat serios la titlul de cel mai prost film al anului" (Liberation)