Romanele lui Duiliu Zamfirescu din ciclul „Neamul Comăneștenilor”, punct de plecare pentru un scenariu de Mihnea Gheorghiu și un film de Dan Pița
Mihnea Gheorghiu: Un film de epocă cere o măiestrie ca a sculptorului în ivoriu
― Filmul de epocă e o prezență pe cât de dorită, pe atât de necesară în câmpul cinematografiei noastre.
― Nu ducem lipsă de filme în care istoria societății noastre să se reflecte cu destulă culoare de «epocă». Anul acesta, când vom împlini opt decenii de cinematografie românească, găsesc că este prilejul de a o remarca, odată cu alte reale succese ale unor pelicule prezente încă în memoria cinefililor. Poate că, în cele mai multe cazuri, evocarea s-a tradus doar în reușite parțiale, câteva acte sau secvențe excelente, într-un film artistic de mediu sau lung metraj. Acolo unde nu s-a reușit, nu-i cazul să-i blamăm pe autori în bloc. Filmul e o chestiune de talent și aptitudine, desigur, însă «povestea timpului» nu-i o întreprindere ușoară pentru nimeni, pentru că ea solicită și o pregătire teoretică (filosofică, istorică, etc.) mai așezată, precum și o experiență personală bogată, în raport cu viața socială, cu dialectica ei. De-acolo încep lipsurile, dificultățile inerente, eșecurile. Este vorba în cele din urmă, de o problemă de cultură, cu premisele și consecințele ei specifice. Perspectiva materialismului istoric nu vine de la sine, chiar dacă cineva primește niște sfaturi bune. Se învață, se învață din greu. Pe urmă merge mai ușor. Dar când? Trebuie să existe climatul și terenul propice; iar când există, te pomenești că autorul n-are talent sau crede că are prea mult și croiește, dar nu are răbdare să pună ața-n ac și coase totul anapoda. Un film de epocă, întocmai ca o toaletă de epocă, cere o măiestrie superioară, ca a dantelăresei din Bruges și a sculptorului în ivoriu.
— Am realizat filme meritorii despre mari personalități, despre importante acte istorice, filme cu bătălii, filme spectaculare sau chiar eseistice, dar — exceptând Nunta de piatră și Duhul aurului de Dan Pița și Mircea Veroiu — filme de epocă propriu-zise, cu accent asupra tabloului și atmosferei epocii, ar fi greu de citat.
― Au fost și alte filme frumoase. Fiecare în genul său. Nu-mi plac criteriile categorice, care aduc pe departe cu ideile fixe. Contextul psiho-social sau cultural al filmului trebuie să apară odată cu știința spectacolului; dar să nu uităm că disprețul față de auditorul său e păcatul capital al oricărui artist infatuat. Cultura spectacolului cinematografic se prezintă azi ca o noțiune foarte complexă și nu toți criticii de artă pot sau vor să înțeleagă asta. Există convenții ale căror însușiri «revoluționare» se dovedesc fragile și pasagere. Un film de epocă se prăfuiește la fel de repede ca oricare altul dacă nu valorifică din adânc încărcătura lui umană durabilă. Mi-ar fi greu să citez niște «filme de epocă propriu-zise». Orice epocă are diferențele ei specifice, în toate privințele, și în primul rând istorice. E ca și cum ai zice «mobilă de stil». Dar ce fel de «stil»? Tot astfel vorbim despre «rolul personalității în istorie». După
Tudor și
Cantemir, am mai învățat câte ceva despre asta. Miezul chestiunii stă în interesul pe care-I prezintă omului și istoriei sale de azi, personalitatea aceea și istoria ei. Nu ne interesează orice și oricine, oricând.
― Noul dumneavoastră scenariu, numit «Zodia Leului», atrage atenția asupra unui timp istoric prin excelență generos pentru filmul de epocă — sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX.
― Nu pot fi de acord cu cei ce snobează filmul istoric. E trist că unii o fac, după ce și-au câștigat prestigiul și drepturile de autor tocmai din genul acesta. Poate că s-a abuzat, prin repetirea metodei și stilului unora dintre asemenea filme bune. Vina este a producătorilor ce fac concesii «lanțului slăbiciunilor». Ar fi păcat să stricăm gustul publicului, saturându-I cu confecții fără duh creator. Dar ar fi și mai rău să abandonăm această inepuizabilă sursă de inspirație și interes, care e istoria poporului român.
Nu m-am legat de epoca «sfârșitului de veac» din nu știu ce interes pentru ineditul său «tematic», fiindcă vă pot cita cel puțin două alte filme românești din acea perioadă. Eu am pornit la realizarea unei idei ce mocnea mai demult în planul meu personal de lucru: ideea unui
Forsyte Saga românesc. După o matură chibzuință, am convenit cu mine însumi că materialul trebuie aflat în literatura noastră clasică, despre istoria societății românești dintre decadența ideilor pașoptismului (1866) și realizarea statului național unitar, în 1918, ca o «ante-biografie» a propriei mele generații postbelice. Așa am ajuns la ciclul epic «Neamul Comăneștenilor» al lui Duiliu Zamfirescu, ca un fundal verosimil, fără a împărtăși întru totul concepțiile autorului și fără a-i respecta cronologia. Nici Shakespeare n-a disprețuit anacronismul. Apoi am avut în vedere absența din filmografia noastră a unor momente importante din acea vreme, cum ar fi emanciparea claselor mijlocii și soarta țărănimii, progresul ideilor socialiste, lupta pentru independența națională etc. «Zodia Leului» deschide trilogia printr-o ecranizare liberă a romanelor «Viața la țară» și «Tănase Scatiu», în care accentul cade pe aspectele sociale ale perioadei premergătoare anului 1877. Cred că regizorul filmului, Dan Pița, înțelege exact ce vrem să facem. Filmul următor va insista asupra independenței, păstrând numai ideea și câteva personaje din «În război» și observând firul evoluției acțiunii din punctul de vedere al istoriei autentice. Această grijă pentru autenticitate presupune desigur și renunțarea la ambele modalități cărora un scriitor dornic de spectacol ar fi dispus să le cedeze: «demitizarea» polemică a clasicului patriarhal și semănătorismului, farmecul paseist al aristocrației române de altădată. Vreau să preluăm trecutul fără prejudecăți și inhibiții, cu «luminile și umbrele lui», în virtutea concepției noastre filozofice și politice asupra istoriei. Prevăd că n-are să fie ușor nici așa.
— Pe plan stilistic, apare astfel șansa unei alternative la filmul monumental-oratoric sau «de acțiune» mai mult sau mai puțin standardizat, propunându-se un tip original de analiză a atmosferei, a tipurilor caracteristice societății românești moderne.
— Întocmai.
Dan Pița: Să iei contact direct cu realitatea
— Cum ați ajuns aici?
— Ca să găsim conacul ăsta, am bătut tot Bărăganul, toată Lunca Dunării, Brăila, am mers până dincolo de Focșani, sus, în Moldova, ne-am întors pe la Ploiești, pe Valea Prahovei, pe urmă am luat din nou Oltenia. Am fost la Direcția muzeelor și monumentelor istorice, care ne-a dat tot felul de adrese, am văzut conacele și nu ne-au plăcut. Pe urmă am început să căutăm prin cunoștințe și așa am ajuns aici, la Coțofenii din față. Coțofenii din dos sunt dincolo de Jiu, vedeți? Jiul este pentru noi lalomița din romanul lui Duiliu Zamfirescu. lar conacul acesta, care datează de mai multe secole și nu mai avea nicio întrebuințare, este pentru noi, după amenajările pe care le-am făcut, conacul lui Dinu Murguleț. Cea mai mare parte a acțiunii se va desfășura în acest decor, în camerele și pe coridoarele acestea, care au găzduit poate cândva scene similare cu cele din film. Veniți, vedeți, de la această fereastră se poate observa curtea, cu acea hulubărie pe care am construit-o noi, dar care va fi putut fi acolo și va fi putut fi privită de la această fereastră, cum se întâmplă în film, în timpul unei acțiuni de demult. Când am conceput filmările din aceste interioare am avut mereu în vedere spațiul înconjurător: în aceeași secvență vom filma când aici, când afară. La fel vom folosi cele două terase, aceea cu perspectivă spre lunca râului și cealaltă, spre curte, de unde se vede chioșcul construit de noi și se observă și celelalte dependințe, fiecare legată de episoadele filmului. Relația interior-exterior va fi ca o pastă invizibilă, înconjurând personajele, o pastă extinsă, care cuprinde totul, satul, câmpul, lunca prin care circulă personajele, țărani, boieri, ciocoi...
— Cât timp ați pregătit filmările?
— 6 luni pentru decupaj și încă 3 — în total 9 luni.
— E un film care se naște normal. În alte cazuri, pregătirile par să fie de obicei mai scurte.
— În alte cazuri, pregătirile nu se fac sau ele constau în a aștepta construirea decorurilor pe platou.
— Nu vă plac filmările pe platou.
— N-aș putea să filmez pe platou, numai pe platou. Marea plăcere este să iei contact direct cu realitatea, fie ea construită — și în această privință ne rămâne încă să descoperim cu adevărat țara, fie spațiul natural propriu zis.
— Cum veți filma... propriu zis?
— În filmele pe care le-am realizat până acum, am gândit și construit secvențele pornind de la imaginea de ansamblu și ajungând abia ulterior la detalii. Se poate însă porni și invers. Când unul dintre eroii noștri intră în curtea acestui conac, sigur că putem observa de la început întregul decor, în speță pe acesta dezolant, în paragină: ne aflăm într-un moment istoric-social de crepuscul. Dar e greu de transmis aceasta printr-un cadru general. În orice caz, această cale am mai folosit-o, iar în filmul de față aș vrea să urmez altă cale. Când boierul întors de la Paris intră în curte, înainte de orice plan general, vedem o suită de detalii: cineva care doarme sub un șopron, niște găini ciugulind dintr-un sac de porumb spart, altcineva care dă cu toporul într-o buturugă atât de mare că și azi ar mai trebui să spargă la ea. Urmează, de-abia apoi, un plan al celui care a intrat în curte și un cadru cu femeia care i-a supravegheat intrarea. Când Tănase Scatiu pleacă la conac, în pețit, scena trebuie să înceapă tot cu detalii: omul își pune o manșetă la cămașă, își încheie nasturii, își pune o vestă, își leagă cravata, își dă cu parfum pe față, pe sub braț, mai ia un inel și-I încearcă în deget, apoi observăm o privire a maică-si care e și ea de față.
— De fapt, cred eu, n-ar fi o suită de detalii «de atmosferă», ci o analiză mai aplicată, o intrare mai lucidă în dramă, altceva decât filmul în care primează acțiunea și jocul.
— Cinematograful este în primul rând revelația realului.
În acest film cu importante partituri masculine, susținute de Victor Rebengiuc, Vasile Nițulescu, Csiky András, Dan Nuțu și alții, ceea ce mi se pare frapant este că, în sfârșit, avem un adevărat «evantai» de roluri feminine.
Rodica Tapalagă: Rolurile feminine, în general, cam rare
— Sunt câțiva ani de când nu v-am văzut într-un film.
— Vreo 15, de la
Politică cu delicatese. Am jucat mult teatru...
— E de mirare totuși că n-ați jucat și-n filme.
— Mă gândesc că rolurile feminine sunt în genere cam rare. Și poate nu am eu anumite calități aparte pentru film, deși fac multă televiziune.
— Ați făcut probe, între timp, la unele filme?
— Nu, nu am făcut.
— Pur și simplu, regizorii nu v-au solicitat!
— De fapt, n-am avut timp să mă gândesc prea mult la asta și, să vă spun sincer, nici nu m-am chinuit foarte tare din această pricină. Pentru că eu socot totdeauna că șansa este foarte... individuală. E mai bine să-ți zici că n-ai șansă, nu pentru că aș fi eu fatalistă, ci pentru că prefer să nu-mi pierd Iiniștea, punându-mi întrebări inutile.
— Cred că lucrurile ar putea fi privite și invers: cinematografia are acum o șansă în plus, prin reapariția dumneavoastră.
— O! Ceea ce știu e că am în acest film un rol nu prea întins, dar interesant: Aglae, soția lui Nae Eftimiu, care are în grijă moșia lui Matei cât timp boierul este plecat în străinătate. Un personaj cu aură, fiți atent, blestemată, nu foarte simpatic, dar care colorează puternic, prin prezența sa, relațiile dintre stăpânii locului și cei care-i servesc sau vor să le ia locul.
Eliza Petrăchescu: De fiecare dată spun că e ultimul rol. Pe urmă vreau altul
— După Nunta de piatră, după Duhul aurului, colaborarea dumneavoastră cu Dan Pița se perpetuează în modul cel mai fericit.
— Fac film de 20 de ani și am lucrat cu mulți regizori, dar eu nu mă acomodez decât cu aceia care nu se apucă să-mi dea intonații sau să mă oblige să învăț rolul pe dinafară. Eu citesc scenariul, întreg, de zece ori, tot, tot: și aparatul cum se mișcă, și cadrul cum e, tot. Pe urmă îmi gândesc personajul, care merge cu mine mereu, și în mașină, și în tramvai, peste tot. Din momentul când am citit scenariul, atâta mă obsedează personajul, încât nici măcar mâncarea nu-mi priește, mă și plictisesc de acea femeie pe care va trebui să o joc, uneori nu pot dormi din cauza ei, mă trezesc noaptea, iar, cu aceeași femeie în gând. Vă puteți da seama că vin pe platou cu personajul făcut. Mai rămâne doar să mi se citească o dată sau de două ori replicile. Nu le învăț de-acasă, fiindcă dacă le știi pe de rost, totul se mecanizează. Vedeți, personajele mele sunt foarte complicate, și cel mai important e să știu ce gândesc, ce privesc ele, să pătrund omul dincolo de întâmplare și de replică. De altfet eu îmi fac rolurile mai mult din priviri, din zâmbete, din mișcări. Fața mea vorbește mai mult decât cuvintele, ochii mei spun mai mult decât vorba. Înțelegi dintr-o privire ce-ar spune o pagină întreagă.
— Acceptați greu un rol?
— Fac mofturi la început, pentru că am o frică...
— Frică?
— Da, de aceea refuz la început rolurile. Regizorii au prins însă mișcarea, îmi telefonează de două-trei ori, și până la urmă intervine
lulian Mihu, care mi-e prieten, și mă convinge. Vin cu mare emoție la fiecare film, deși lumea crede că nu am emoții.
De fiecare dată îmi spun că ăsta va fi ultimul, și când termin, vreau altul.
Cătălina Pintilie: Despre o anume slăbiciune
— Este primul dumneavoastră rol de anvergură, în film.
— Primul. N-am făcut film de când am terminat facultatea, de... mă rog, un număr de ani. Nici măcar nu știu dacă-mi pare foarte rău. Dar, de când am văzut
Duhul aurului — îmi plăcuse și
Nunta de piatră foarte tare — mi-am spus că, oricât nu ard eu să fac film, mi-aș dori foarte mult să lucrez cu echipa asta. Dar nu m-așteptam s-ajung s-o și fac. Am un rol foarte frumos în «Zodia Leului», care ar putea fi și foarte modern, deși cu aparențe clasice: o tânără femeie foarte răbdătoare și credincioasă. De altfel, toată lumea rămâne în minte cu personajul Sașei, din roman, fiindcă ea corespunde în general idealurilor noastre. E puțin prea perfectă chiar, și noi încercăm poate să o privim mai îndeaproape, nu ca să-i descoperim niște defecte propriu zise, ci ca să descoperim, în umanitatea ei secretă dar luminoasă, o anume slăbiciune.
— E însușirea pe care Marx o aprecia mult la femei.
