Înainte să fie operă de artă ,
Zodia Fecioarei pare gândit şi aşternut pe hârtie, aproape polemic, ca o ipoteză filologică din cele mai îndrăzneţe şi mai fascinante. Nucleul ideatic al filmului se hrăneşte din substanţa unei culturi străvechi, ale cărei elemente de continuitate şi de permanenţă sunt căutate şi sistematizate cu zelul unei demonstraţii geometrice. Bazându-se pe o documentaţie atentă şi pe intuiţii avântate, scenaristul
Mihnea Gheorghiu vede în Dobrogea contemporană o matcă de cultură populară de înaltă spiritualitate, densă în motive rnitice suprapuse sau, mai exact, înlănţuite organic, un receptacol în care s-au conservat, proaspete, credinţe şi datini cu sorgintea în antichitatea greco-romană., sau chiar anterioare. El crede în ceea ce Blaga — într-un alt context, desigur, dar cu o argumentaţie aplicabilă discuţiei noastre — a denumit
personanță care, aici, în viziunea fundamentală a
Zodiei fecioarei, înseamnă însuşire a plămadei de civilizație şi de cultură antică de a răzbate prin straturile succesive ale istoriei „cu undele şi cu conținuturile sale, până sub bolțile conştiintei" actuale. E vorba de propunerea unor analogii şi derivaţii toponimice sau onomastice (Diana/Dzână, zână; Medeea/Midia; Scit/schit) şi, îndeosebi, de asimilarea unor ritualuri (misterele eleusine, celebrate în cinstea zeiței recoltei şi agriculturii, Demeter/Drăgaica, pe care Dicţionarul enciclopedic român, vol. II, o localizează, în zilele noastre, exclusiv în Muntenia de sud-vest; cortegiul dionisiac/Căluşul ; „şarpele fantastic" etc.). Dar toate acestea pot constitui o ambianţă dramatică — de colorare, de nuanţare mai mult ori mai puţin pitorească —, nu însă drama însăşi. În acest sens, un alt dat de istorie a culturii antichităţii s-a dovedit revelator pentru scenarist, prin următorul raționament: cultul lui Dionysos — ca şi orfismul — îşi are leagănul în Tracia, ale cărei fruntarii incerte s-ar fi putut întinde până pe meleagurile Dobrogei de azi; din misterele dionisiace s-a născut — potrivit tradiţiei şi stadiului actual al cercetărilor — spectacolul tragic, la Atena; de aici, concluzia: chiar dacă strămoşii pre-români n-au cunoscut tragedia în construcţia ei literară specifică, au fost desigur îmbibaţi de spirit tragic, au simţit tresărirea fiorului tragic primordial. (În “Amintirea tragos-ului” din „Luceafărul" nr. 270, Mihnea Gheorghiu ajunge chiar să opteze, „definitiv", pentru o derivare a
tragosului din
thrakos, ceea ce — trebuie să recunoaştem e o ipoteză ispititoare, ce nu poate fi însă acceptată înainte ca filologii şi istoricii să-şi spună cuvântul de întărire.) Aşadar, scenaristul. aplică
personanţa şi la sfera tragediei: îl determină sursele şi răspândirea istorico-geografică, respinge eventualele soluţii de continuitate, pentru a o privi ca pe un fel de fenomen carstic, ca pe un
izbuc: şuvoi de adâncime, în cazul nostru, ce-şi croieşte drum subpământean prin istorie, izbucnind la suprafaţă în timpul şi în spațiul contemporan. Scriitorul stă la gura acestei curgeri misterioase a memoriei tragice şi-i captează undele, distribuindu-le apoi pe canalele unui mit în prelucrare modernă. Astfel, povestirea
Zodiei Fecioarei se ţese la cofluența unor atitudini şi aptitudini culturale, care, fără-ndoială, au darul să apropie cinematograful de un nivel săltat de inteletualitate.
Să urmărim aceste premise generale în analiza filmului. Construcția scenelor şi a actelor nu e lipsită de unitate şi de rigoare, iar corelarea lor prin nexus-uri cauzale mărturiseşte o bună asimilare a lecţiei clasice. Acţiunea e „complexă", în concepţia aristotelică, „vina tragică" e prezentă, ca şi „recunoaşterile" sau „răsturnările"; caracterelor le e imprimat principiul „potrivirii" şi — in limitele temei — al „verosimilului". Din punct de vedere al compoziţiei, al structurii literare, lucrurile sunt — în ansamblu — la locul lor. Din punct de vedere al „subiectului", al temei, al substanţei tragice şi, în cele din urmă, al semnificaţiei filozofice, soluţia comportă o dezbatere separată. Dintre multiplele motive sau erori tragice puse la îndemână de tradiţie, autorul scenariului s-a oprit la acela al incestului. Desigur că în epoca marilor dramaturgi greci şi a lui Aristotel, tema respecta condiţia universalităţii. Se ştie că tragedia a fost, pentru eleni, „o încheiere, adică forma de a se elibera de miturile străvechi moştenite de la epoci şi probabil de la seminţii anterioare lor, frământate de patimi întunecate, în cercul unor delicte înfricoşătoare şi al celor mai atroce răzbunări": în zona aceasta tulbure intra, fireşte, şi incestul — ciclul teban e o probă iar tragedia era menită să-şi exercite, şi în privinţa lui, funcţia eliberatoare, purificatoare. Sădind sau resădind tulpina tragediei pe pământul Dobrogei de azi, scenaristul reînvie şi problematica incestului: oare tot dintr-o intenţie purificatoare, de răscumpărare morală a unui trecut morbid, întunecat? S-ar părea că da, de îndată ce se referă la răsfrângerea păcatelor unei generaţii de părinţi asupra copiilor lor, inocenţi. S-ar putea ca tema incestului să-şi fî păstrat, în alte colţuri ale lumii, caracterul de universalitate. În cazul nostru însă, ea intră în contradicţie cu doi termeni fundamentali: raportat la viaţa satului nostru contemporan, incestul — fie şi numai ca dilemă — nu e generat cu „necesitate" (alt principiu legiferat al tragediei) de realităţile concrete, cu alte cuvinte, nu e un fenomen tipic, caracteristic, definitoriu al societăţii date (şi nu ne referim deloc la media statistică); pe de altă parte, incestul nu e o componentă a peisajului specific al spiritualităţii româneşti, nu se integrează organic în „spaţiul mioritic", căruia autorul tinde permanent să-i stabilească puncte de contact fireşti cu „amintirea tragosului".
Regizorul
Manole Marcus a urmat, am putea spune, p pas firul povestirii, pe alocuri o expresivitate eficacitate ,stilistică demne de atentie. Scenele confruntăn' coliba pescărească a adulterului ; aceea a revelaţiei „vini gice" (dar fiica, vinovată fără voite, printr-o replică nea afirmă un inceput de „cunoaştere", punând în cumpănă însăși logica interioară a situaţiei); apoi, scena bătrânei moaşe a satului, admirabilă; începutul petrecerii de nuntă, cu schiţa dansului tătăresc; în sfârşit, finalul — mai puţin mizanscena de cor antic, obţinută artificial — toate acestea ni s-au părut într-adevăr, pregnante. Totuşi, se cuvine să observăm că regizorul s-a situat aproape tot timpul sub platforma de gândire și de sensibilitate cultivată a scenaristului. Vrem să spunem că scenariul oferea capacităţii de potenţare şi de împlinire regizorală o marjă considerabilă, cel puţin în pasajele „festivalui folcloric", pândite, orice s-ar spune, de o anumită ambiguitate a stilului. (Pontul Euxin, pe țărmul căruia se desfăşoară acest festival, sub privirile invitaților străini, nu-şi dezminte intelesul literal: mare primitoare, prielnică!) Aplaudând fără rezerve debutul Gildei Marinescu, precum şi prestaţia actoricească — atentă, suplă — a Maniei Antonova, a Ioanei Bulcă, a lui Mircea Başta şi a lui Cristea Avram, încheiem cronica primei jumătăţi de stagiune 1967, subliniind încă o dată aportul — în parte virtual, în parte real — pe care
Zodia Fecioarei îl aduce cinematografului românesc.