„Zestrea domniţei Ralu” – cronică de film

     Această Zestre a domniţei Ralu relansează mai vânjos serialul haiducesc. După un episod cam deslânat din punct de vedere dramatic, după un episod în care predomina pitorescul, după un episod cu tipologii fugar schiţate (Haiducii lui Şaptecai), Zestrea intră, în fine, în «subiect». Povestea e mai rotundă, mai închegată, aventura are cap şi coadă, eroii au libertate de mişcare şi timp pentru a fi caracterizaţi.
     Aşadar, iată-ne, pe firul aventurii, de la Bucureşti la Viena (o Vienă «aranjată» de scenografi într-un burg transilvan), în caleaşcă şi pe cai, luând urma bijuteriilor domniţei Ralu; iată-ne alături de Anghel Şaptecai, în strădania sa de a dejuca planurile intrigantului lanuli şi a pune mâna pe bijuterii. Şi firul aventurii, înnodat când mai dibaci, când mai puţin, aducând cu el întâmplări când previzibile, când nu, ne poartă spre deznodământul fericit şi demn de un «va urma».     

     Temperatura artistică a serialului nu devine nici acum foarte ridicată (deşi, cert, mercurul... cinematografic a urcat câteva  grade faţă de Haiducii lui Şaptecai). Dar atât cât este ea, ne ajunge ca să urmărim cu interes noul episod de la un capăt la altul. Dinu Cocea a izbutit (având la dispoziţie un scenariu bogat în detalii «colorate» şi nu lipsit de umor — autori Eugen Barbu şi Mihai Opriş) să facă din episodul Zestrea domniţei Ralu un film agreabil, în limitele nepretenţioase ale genului. Regizorul ştie să dea haiducului şi haiduciei mai mult decât în episodul anterior, să pună în valoare dorinţele justiţiare ale cetei, ştie să fie mai atent la peisaj (nu însă până acolo încât să ajungă la osmoza dintre acesta şi erou), să încerce să obţină un ritm alert (filmul se dezvoltă totuşi inegal, cu episoade de concentrare dramatică nu totdeauna şi bine punctate cinematografic).     

     Zestrea domniţei Ralu continuă şi completează suita portretelor începute de Haiducii lui Şaptecai. Florin Piersic dă liniile precise, definitive ale chipului lui Anghel Şaptecai. Actorul are deopotrivă disponibilităţile fizice şi disponibilităţile spirituale pe care le cerea personajul. Anghel-ul său, prezenţă de un farmec aparte încă din episodul anterior, capătă acum, avantajat de dramaturgie, o direcţie precisă de evoluţie. Marga Barbu poartă, în haine noi şi prin locuri noi, pe mereu îndrăgostita şi atot-săritoarea Aniţă. Aimée lacobescu şi-a găsit parcă locul în film şi personajul: o Ralu năbădăioasă, dornică de plăceri lumeşti, chiar dacă nu toate accentele puse de interpretă sunt cele mai potrivite. Carmen Strujac este o Caliopi nu lipsită de distincţie, care se impune ca principala descoperire feminină a filmului.     

     Zestrea domniţei Ralu are şi un alt atu care atrage publicul: umorul (numai arareori îngroşat). Protagonişti: Toma Caragiu (Răspopitul) şi Jean Constantin (Parpanghel).
     Divertisment decent, Zestrea domniţei Ralu îşi are locul său într-o producţie cinematografică care trebuie să mulţumească gusturi şi preferinţe din cele mai variate.