În fiecare an, TIFF-ul resuscitează unul sau mai multe filme din trecutul îndepărtat al cinematografiei româneşti. Dintr-o anume perspectivă, operaţiunea poate părea mai mult o scuză pentru împachetarea şi reuşita unui eveniment punctual. La urma urmei, câte dintre filmele româneşti de atunci se pot compara cu cele de acum, cărora, în plus, le mai datorăm şi ieşirea din ghetoul cultural? La ce bun să mai săpăm în arhivă după comori adânc îngropate, câtă vreme avem, astăzi, atâta aur cu care să ne lăudăm la festival?
Din fericire, n-a fost cazul cu
Iacob, care a fost proiectat pentru a-l omagia pe Dorel Vişan, recompensat la vremea respectivă cu un premiu pentru întreaga carieră. N-a fost cazul nici cu
Moromeţii, arătat în festival la 20 de ani de la premiera din 1987, în prezenţa majorităţii echipei implicate. Cu atât mai puţin miniretrospectiva dedicată în 2008 regretatului Alexandru Tatos, în secţiunea
3x3. Atât filmul lui Mircea Daneliuc, cât şi cel al lui Stere Gulea sau
Secvenţele lui Tatos îşi pot găsi lejer loc într-un
top ten al celor mai relevante producţii româneşti din toate timpurile - deci recuperarea lor e mai mult decât legitimă, nu doar conjuncturală.
Ce ne facem însă cu
Cuibul de viespi, ales de TIFFpentru a dubla premiul pentru întreaga carieră primit în acest an de actriţa
Tamara Buciuceanu Botez? Cu siguranţă, nu e un film de top, chit că la Cluj a ieşit pe primul loc în preferinţele publicului, dintr-un total de 200 de filme proiectate. Unii ar putea spune că nu este nici măcar un film, ci teatru filmat. Normal, e adaptarea pentru ecran a piesei lui Alexandru Kiriţescu, „Gaiţele”. Ei şi? Este unul dintre cele mai bune roluri ale Tamarei? O, da. Are umorul negru al lui Lăzărescu şi verva delirantă a
Balanţei lui Pintilie? Din plin. Aţi mai văzut undeva atâta revărsare jubilatorie de cinism, morbid şi imoralitate într-un film românesc - cu atât mai mult într-unul făcut în crunţii ani '80? Nu prea cred.
Recunosc că am fost să-l revăd cu inima un pic strânsă. Mă temeam că n-o să mai văd satira din cauza exceselor teatrale, că n-o să mai explodez de râs din cauza actoriei de bulevard. Vorbesc aici de un film pe care l-am văzut şi revăzut în anii '80, cu o frenezie rudă cu demenţa, de fiecare dată când era programat la cinematografele din Tulcea. Ba mai mult, îl vedeam cu familia (ne îndemnam la fel ca-n film, cu sentinţa tunătoare a Tamarei care decretează în faţa clanului Dudulenilor: "Mergem la cinema!"), iar comentariile noastre, la fel de crude şi vociferate, le oglindeau pe cele din scena - antologică - din film. Îi ştiam replicile aproape pe de rost (pe multe dintre ele le folosesc şi azi, în diferite împrejurări care le cer) şi m-am surprins, la aproape 20 de ani de când l-am văzut ultima oară, că încă le mai ştiam şi le anticipam cu poftă. Aşadar, nici un miligram de dezamăgire post-vizionare, cu toate minusurile, acum mai evidente ca niciodată. Încă de la secunda 30 am fost pe jos de râs şi acolo am rămas până la sfârşit, în ciuda efortului de a-mi restabili echilibrul în scaun.
Dacă ar fi trăit azi, Kiriţescu ar fi fost perfect ca scenarist de
sitcom - deşi mă întreb câte televiziuni din România ar produce un serial de comedie în care o îngropăciune se încheie cu un chef suprarealist într-un cavou. În
Cuibul de viespi, o dată la trei replici vine gagul - iar atunci când e livrat de Tamara, e cu atât mai beton. Pentru un film făcut în comunism, e de-a dreptul subversiv, iar asta, culmea, fără a face uz de şopârle. Comedia lui Horea Popescu pluteşte cu lejeritate deasupra timpurilor în care a fost făcută şi are toate motivele să aterizeze, cu şarmul aproape intact, în vremurile pe care le trăim azi. Nu de alta, dar o comedie ca asta nu se va mai face prea curând în România. În plus, e perfectă ca terapie împotriva fricii de moarte. Aviz amatorilor. În ceea ce mă priveşte, acum ştiu de unde mi se trage cinismul de care mă "acuză" prietenii. După ce l-am văzut prima oară, mi s-a părut chiar
fun să fur flori din cimitire şi să le duc cadou la şcoală, la profesoare, a doua zi. Iar astăzi, când cineva se înghesuie să-mi ia faţa şi să intre primul undeva, îi spun: "Şi pe poarta cimitirului, tot primul să intri".