Zâmbet de soare

     Credincioasă unei opţiuni fundamentale pentru „filmul de familie” a cărui promo­toare convinsă şi entuziastă este, re­gizoarea Elisabeta Bostan continuă în a­cest primăvăratic Zâmbet de soare, linia tematică pe care în ciuda deosebirilor dintre ele o regăsim în Ma-ma, în Saltimbancii, în Promisiuni. E, dacă vreţi, revelarea opoziţiei — nu neapărat contradictorie, cât complementară — dintre vis şi realitate, variantă modernă a luptei dintre „bine” şi „rău”, care anima basmele copilăriei noastre.
     De astă dată ideea se materializează în­tre hotarele comediei muzicale — prin­cipalele personaje fiilnd liceeni în preajma bacalaureatului; de unde şi refrenul celor mari (părinţi, profesori) „Faci asta după bac!” (adică: asculţi muzică după bac, te-ndrăgosteşti după bac ş.a.m.d.)... Numai că inima o ia înaintea gândului — şi vom avea, ca atare, o poveste de dragoste între Petrică şi colega sa (căreia visătorul băiat îi zice, în sinea lui, Zâmbet-de-Soa­re); dar o poveste narată atât în planul realităţii cotidiene, cât şi în acela al fanteziei (la fel de cotidiană, în acest „anotimp”, ca şi realitatea care-o generează).
     Scenariul propus de Vasilica Istrate (de la Veronica încoace colaboratoare sta­tornică a regizoarei) surprinde cu exactitate, cu fineţe psihologică şi umor subtil, caracteristicile vârstei; interesată exclu­siv de aspectele luminoase ale condiţiei de adolescent (şi de ce nu? — dacă ne amintim bine, Vârsta ingrată era tot titlul unei comedii) scenarista pune datele pro­blemei într-o ecuaţie artistică optimistă — tonică prin premise, prin tonul întregii naraţiuni, prin deznodământ.
     Ca dramaturgie, însă, se simte un oarecare dezechilibru între „realitate” şi „fantezie”: exercitată pe mai bine de trei pătrimi din durata filmului, fantezia devine până la urmă obositoare, funcţio­nând — de la un anumit moment dat — în gol (adică fără o legătură intrinsecă cu datele problemei): se simte acest lucru de câteva ori mai ales în unele secvenţe de balet (profesionist) aduse în prim-plan, când trebuia numai ca ele să servească drept fundal evoluţiei personajelor propriu-zise ale dramei.
     Pierzând din aplomb spectacolul oferit de filmul Elisabetei Bostan nu rămâne mai puţin antrenant: prin calităţile prestaţiei principalelor „compartimente de lucru”. Astfel, interpreţii tinerilor „bacalaureaţi” sunt bine aleşi şi excelent conduşi reuşind să se descurce cu brio în partitura, uneori complexă a rolului: îndeosebi protagoniştii — Bianca Brad şi Tudor Petruţ — cântă şi dansează, se luptă (cu Inorogul) şi vi­sează (unul la celălalt) cu egală dezinvoltură, vădind reale calităţi de actori de cinema... Între colegii lui Petrică — membri ai orchestrei de muzică uşoară Zâmbet de soare se remarcă portretele conturate de Vasile Gherghilescu (mult mai convenabil, pentru el, distribuit decât în Cucoana Chiriţa) şi de Adrian Vîlcu (care, de la Saltimbancii, a crescut frumos: şi la propriu şi la figurat): după cum din grupul celorlalte şase fete de împărat, iese în evidenţă Anca Sigartău — actriţă completă (în limitele, încă stânjenitoare, ale vârstei) cu mari disponibilităţi pentru dramă ca şi pentru comedie.
     Cu inteligenţă şi umor, găsind savuroase accente (auto)parodice, dar exercitându-se pe partituri (aproape) minuscule (ca să nu zic minore) în comparaţie cu personalitatea lor artistică, apar în film Carmen Galin şi Mircea Diaconu (cuplu casnic prin excelenţă, tocmai pentru că erau „capete încoronate” Împărăteasă şi Împă­rat); iar momentul „despărţirii” (înainte de plecarea la luptă a Împăratului) ră­mâne antologic prin fina ironie, prin subtila (răs)tălmăcire a unei situaţii „cla­sice” în basmele clasice.
     Să remarcăm şi savuroasa „relaţie” dintre Inorog şi Dădacă — două personaje insolite şi care-şi află în Petre Nicolae, respectiv Ileana Stana Ionescu, interpreţii unui „duet” de veritabilă comedie.
     În tonuri luminoase, răsfrângând optimismul funciar al filmului — imaginea sem­nată de Ion Marinescu (secvenţele „sumbre” fiind voit sumbre, de o ironie de asemenea răstălmăcitoare...).
     Inspirată muzica lui Marius Ţeicu pe textele lui Eugen Rotaru (şi ele, fără poticneli în folosirea limbii române, caz mai rar întâlnit în muzica noastră uşoară).
     În toate acestea, şi-n multe altele, pre­zenţa regizoarei Elisabeta Bostan: prezenţă care nu se vede nicăieri dar se simte pretutindeni.. ...Şi aici, însă, o o­biecţie vizând uşoara „imprecizie” a filmului „film de familie”, cum ziceam, Zâmbet de soare se adresează tuturor, fără să se adreseze în mod deosebit (adică unei anumite categorii de spectatori) nimănui. Coroborată cu această „lipsă de adresă”, programarea — neinspirată în opinia mea: la numai trei săptămâni după ieşirea pe ecrane a celuilalt film cu liceeni (Extem­poral la dirigenţie) a făcut ca Zâmbet de soare să nu-şi câştige, în cinematografele bucureştene, toţi spectatorii pe care-i me­rita.