Spunem despre unele filme că prea macină cuvintele ca o moară sârguincioasă, că «se vorbeşte prea mult în ele», dar s-a întâmplat câ, luând lucrurile pe bucăţele, numărând bob cu bob spusele de pe centimetrul pătrat de peliculă, să constatăm că ele nu întreceau, în cantitate, bagajul verbal al unui film ale cărui dialoguri păreau drămuite cu zgârcenie. Realitatea dialogului este hotărâtă, în cele din urmă, de starea de spirit pe care cad şi pe care o întreţin, la rândul lor, cuvintele; gălăgia de pe ecrane înseamnă, adeseori, nu neapărat vorbă supradimensionată, ci replică sosită la momentul nepotrivit. Prisosul de cuvinte nu există în sine, nu este o chestiune de aritmetică, ci una care ţine de întreaga arhitectură a filmului.
Tipului de energie artistică pe care îI imprimă creaţiilor sale
Sergiu Nicolaescu, îi corespunde şi o anumită disciplină a frazei; rigoarea construcţiei dramaturgice, regizorale, este dublată şi de o ordine anumită în câmpul verbal. lată, în genericul filmului
Osânda, cuvântul este un mesager a cărui solie, la o primă ascultare, poate să ne apară drept o simplă comunicare, neînsoţită de alte conotaţii: «Mă întorc şi eu acasă», îi spune protagonistul, Manlache Preda, unui vechi prieten, cantonierului Petrache. Pentru spectatorul primelor minute de film, mărturisirea are, cum spuneam, doar valoarea plasării acţiunii în spaţiu. La sfârşit însă, după ce am fost martorii îndurării tragicei osânde, după ce am participat la hăituirea eroului, acel «rnă întorc şi eu acasă» cu care debutase pelicula, spune mult mai mult.
Rememorată, la capătul călătoriei prin film, banala propoziţiune apare încărcată de sensuri răvăşitoare; noi ştim, acum, că eroului nu i-a fost dat să aibă parte de un «acasă», că filmul nu a făcut altceva decât să biciuiască speranţa bărbatului de a-şi redobândi un loc al lui. Este, şi aceasta, una dintre modalităţile de a arunca o punte, cu ajutorul cuvintelor, între cele două capete ale unei opere cinematografice, procedeu apropiat de tehnica construcţiei silogistice a unor piese de teatru, în care a excelat lbsen, bunăoară; să ne amintim ce înseamnă acel ex-abrupto «Peer, tu minţi», la începutul lui «Peer Gynt», şi cum îI reconsideră conştiinta spectatorului după căderea cortinei. Filmul, având privilegiul jocului dintre cuvânt şi imagine, al susţinerii unui element prin altul, poate face din această silogistică o sursă de sporire a emoţiei artistice.
Există, pe parcursul peliculei de care ne-am ocupat, şi alte secvenţe care ne întăresc încrederea în capacitatea cuvântului de a fi un excelent material de construcţie cinematografică. Analiza raţiunilor psihologice ale apropierii dintre Manlache Preda şi tânăra Ruxandra nu intră în preocupările acestei rubrici; pentru privitorul şi... ascultătorul atent este limpede însă că cei doi seamănă atât de mult întru dârzenie şi demnitate, încât până şi spusa lor se potriveşte, uneori, ca două picături de apă: «Nu plânge», îi cere bărbatul, «Nu plâng, că am uitat», vine răspunsul. «Mai bea», îI îndeamnă femeia, «Nu beau, că m-am dezvăţat». Există, în această tandră simetrie, sugestia unor experienţe comune, care netezesc drumul unei fiinţe către cealaltă.
